marți, 11 ianuarie 2011

Clasa a XI-a. Ecologie creştină

După învăţătura creştină, întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. De aceea, omul a fost creat în ziua a şasea, când toate celelalte erau deja create pentru a-1 primi pe cel ce era „coroana creaţiei", pe om.
Plămădit din aceeaşi ţărână din care e făcut întreg universul, omul se înrudeşte astfel cu toată natura, prin trupul său, fiind fiinţial legat de restul creaţiei. Dar omul a fost înzestrat şi cu suflet, cu gândire, simţire şi voinţă proprie. De aceea, Adam a fost pus stăpân peste toată lumea, ea fiind pentru el izvorul bunurilor materiale trebuitoare vieţii şi materialul pe care-şi va exercita întreaga activitate raţională. în această calitate, omul a primit misiunea de a se îngrijite soarta întregii creaţii, de a o stăpâni: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi [...] păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul! Apoi a zis Dumnezeu: Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. (Fac. 1, 28-29)
Citim în continuare în Sfânta Scriptură că Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte (Fac. 1, 31). Din păcate, odată cu căderea omului în păcat,a căzut şi s-a pervertit şi natura. Aceasta nu l-a mai recunoscut pe om ca stăpân, revoltându-se încontinuu contra lui, pedepsindu-l pentru păcatul comis. De asemenea, şi Dumnezeu a blestemat pământul pentru om, zicându-i: Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! (Fac. 3, 17), blestem care a fost şters însă prin Jertfa Mântuitorului.
Întreaga natură este mediul în care omul se împărtăşeşte din bunătatea lui Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu, este unul din mijloacele prin care El se revelează omului: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria (Ps. 18, 1).
Omul a înţeles greşit stăpânirea sa supra naturii, exploatând mediul natural în folosul său. Pe de o parte, civilizaţia modernă smulge cu o mare viteză şi amploare resursele Pământului pentru a-şi asigura bunăstarea, iar pe de altă parte, otrăveşte natura prin deşeuri, favorizând astfel distrugerea sistemelor naturale de regenerare.
Ecologiştii au tras de mult semnalul de alarmă, arătând că natura este din ce în ce mai distrusă. Cataclismele naturale, seceta, încălzirea globală, inundaţiile, dispariţia unor specii de animale sau plante, toate sunt efecte ale comportamentului nostru faţă de natură. Victima acestor abuzuri este în primul rând omul, pentru că el are nevoie pentru a supravieţui de un mediu înconjurător sănătos.
Omul ar trebui să ştie că nu este stăpânul absolut al naturii, pentru că nu el este creatorul ei. El nu este decât iconomul Proprietarului divin şi de aceea stăpânirea sa trebuie înţeleasă ca fiind una de protejare şi nu de distrugere a ei.
Relaţia cu mediul din care omul a fost creat şi în care a fost aşezat nu trebuie să se reducă doar la satisfacerea nevoilor sale egoiste. După modelul Creatorului, omul trebuie să fie el însuşi un creator. Dacă la început pământul nu avea roade pentru că Dumnezeu nu trimisese peste el ploaie şi pentru că nu avea cine să-1 lucreze (Fac. 2, 5), după ce a fost făcut omul, el a primit porunca de a-1 cultiva (Fac. 2, 15). Deci trebuie să fie o împreună-lucrare între Dumnezeu şi om: Dumnezeu dă ploaia, omul cultivă pământul, scopul fiind unul şi acelaşi: rodirea, înfrumuseţarea creaţiei.
Datoria Bisericii este aceea de a-1 sensibiliza pe omul modern şi de a-1 face să înţeleagă faptul că natura nu este ceva în exteriorul lui, ci parte din el, având datoria de a o proteja, de a o îngriji, atât pentru binele său trupesc, dar şi sufletesc, căci va li judecat după felul cum a respectat porunca divină de a stăpâni pământul.

Link-uri utile: Criza ecologica, Problema ecologica in lumina invataturii crestine, Secularismul, religia puterii si  criza ecologica.

Clasa a X-a. Rugăciune şi reconciliere

Viaţa creştinului este în general o viaţă de luptă. O viaţă de luptă dusă pe trei fronturi: cu sine, cu diavolul şi cu tentaţiile păcătoase ce izvorăsc din lumea care-1 înconjoară. De aceea, pentru a deveni un far, o lumină, după care să se ghideze şi ceilalţi oameni, creştinul trebuie ca, mai înainte de a deveni un promotor al împăcării dintre oameni, să realizeze marea împăcare cu sine însuşi. Sfinţii Părinţi arată că nimeni nu va reuşi să biruiască - din punct de vedere duhovnicesc - această lume, dacă nu s-a biruit mai întâi pe sine. Nimeni nu va reuşi să devină un făcător de pace (Mt. 5, 9) dacă nu a făcut mai întâi pace în sufletul şi trupul lui. Este foarte periculos de a porni într-un apostolat care are drept scop reconcilierea şi împăcarea întregii lumi, dacă fiecare dintre noi nu s-a împăcat mai întâi cu sine însuşi şi cu Dumnezeu. Mântuitorul Hristos însuşi spune: Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Mt. 5, 48). Iată, deci, că nu spunem simplu -creştinul este promotor al împăcării, ci creştinul care are o viaţă sfinţită, bineplăcută lui Dumnezeu este promotor al împăcării.
Sfântul Serafim de Sarov spune: Dobândeşte harul Sfântului Duh şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău. Cum se poate dobândi harul Duhului Sfânt? Una din căi este rugăciunea stăruitoare şi făcută cu mare credinţă. Rugăciunea trebuie neapărat să aibă aceste două calităţi: să fie făcută cu mare credinţă: toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că veţi lua şi va fi vouă (Mt. 11, 24) şi cu stăruinţă. Abia după aceasta putem vorbi despre reconciliere ca urmare firească a împăcării noastre cu noi înşine prin darul Sfântului Duh dobândit prin rugăciune. Abia acum, creştinul va deveni un promotor al împăcării oamenilor - nu atât între ei, cât cu Dumnezeu (deoarece, chiar dacă între oameni există pace, aceasta devine neplăcută înaintea lui Dumnezeu în clipa în care la adăpostul ei, se lucrează patimi şi păcate). Şi ceea ce este mai minunat este faptul că, având asupra lui binecuvântarea lui Dumnezeu, creştinul nostru curăţit nu va trebui să folosească atât cuvintele frumoase sau strigate cu glas tare spre a aduce pacea, ci însăşi viaţa lui va fi de ajuns spre a folosi oamenilor. Căci spun Sfinţii Părinţi: Taci tu, să vorbească faptele tale. Iar proverbul zice: Vorba sună, fapta tună.
Revenind la strigătul omului după ajutorul harului divin şi la cântecul mulţumirii şi slăvirii lui Dumnezeu, rugăciunea, trebuie să fim conştienţi că ea ne înnobilează, ne întăreşte, ne curăţă de păcate şi ne dă posibilitatea de a progresa duhovniceşte, ajungând la mântuire.
Rugăciunea este de două feluri: particulară, făcută de fiecare credincios în parte, oricând şi oriunde, şi publică, care poate fi: Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, Cele şapte Laude şi ierurgiile. Rugăciunea publică se face în anumite momente stabilite de Biserică, în locuri special amenajate, fie în biserici, fie în paraclise, fie în casele credincioşilor, conducătorii ei fiind preoţii, prin care lucrează în mod nevăzut harul lui Dumnezeu.
In vremea rugăciunii, Dumnezeu nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima. Din cauza firii noastre pervertite de păcat însă, rugăciunea se rezumă mai mult la cea rostită cu gura, în timp ce mintea este cu gândul în altă parte. Aceasta este treapta cea mai de jos a rugăciunii. După ea, urmează rugăciunea minţii, atunci când suntem atenţi la ceea ce zicem, şi cea a inimii, când ne rugăm din inimă. Odată ajuns la această treaptă, omul se poate îndrepta spre rugăciunea fără cuvinte, când doar inima se roagă. In această treaptă, omul îndeplineşte sfatul marelui Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi (I Tes. 5, 17-18).
Dar cea mai înaltă treaptă a rugăciunii este extazul, când omul este răpit cu mintea la cer.
Cunoscând puterea rugăciunii, diavolul încearcă, prin imaginaţie şi tot felul de închipuiri, să-1 îndepărteze pe om de la folosul şi scopul ei. De aceea, o mare luptă a noastră din vremea rugăciunii este să nu ne imaginăm nimic, ci să se concentrăm la dialogul nostru cu Dumnezeu.
Dar pentru a săvârşi o rugăciune corectă şi plăcută lui Dumnezeu, trebuie să ne pregătim sufleteşte şi trupeşte, pentru că în rugăcine ne întâlnim cu împăratul împăraţilor. De aceea, aşa cum trebuie să fim curaţi şi aranjaţi când ne prezentăm în faţa unui om important, cu atât mai mult trebuie să fim curaţi când ne aşezăm în faţa lui Dumnezeu şi vorbim cu El.
Împăcarea cu semenii, reconcilierea, este foarte importantă, căci ascultarea rugăciunilor noastre depinde de acest lucru. Mântuitorul îndemna în acest sens: Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mt. 5, 23-24).
Rugăciunea este numită şi maică a tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Dragostea este cea mai bună cale spre reconciliere, adică spre împăcarea, atât cu Dumnezeu, cât şi cu semenii. Reconcilierea este un dar al lui Dumnezeu, căci nu se realizează de către noi, ci numai de Dumnezeu, dar este şi o datorie a fiecărui creştin. De aceea, în rugăciunea noastră, trebuie să cerem împăcarea cu Dumnezeu şi cu aproapele. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Condiţia reconcilierii cu Dumnezeu este împăcarea, iertarea aproapelui: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Prin păcat, noi am supărat pe Dumnezeu. De aceea, trebuie ca prin rugăciune, urmând pilda Mântuitorului, Care, prin Jertfa Sa de pe Cruce a adus împăcarea omului cu Dumnezeu, cu sine, cu semenii şi cu întreaga creaţie, fiecare creştin să caute reconcilierea cu Tatăl ceresc, întoarcerea sa la viaţa fără de păcat. De multe ori, însuşi Dumnezeu, văzând depărtarea noastră de El, caută să ne inducă o stare în urma căreia să dorim împăcarea, şi aceasta o face prin încercări ale vieţii noastre, întâmplări anume alese, care fie ne opresc de la săvârşirea unor păcate, fie ne întorc la El.

Clasa a IX-a. Religiile în antichitate: în Mesopotamia şi în Egipt

a.  Urmărim în ultimul timp o serie de documentare istorice pe posturile de televiziune specializate. Printre acestea sunt şi numeroase referiri la viaţa religioasă din antichitate, îndeosebi în Egipt.

b. Azi vom vorbi însă  nu doar despre Egipt, ci şi despre Mesopotamia, analizând succint viaţa religioasă a acestor două mari civilizaţii.

c.
1. Mesopotamia
     Religia mesopotamiană a fost prima mare religie a antichităţii. Teritoriul Mesopotamiei coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului de astăzi.  In ziua de azi teritoriul antic al Mesopotamiei intra in componenta urmatoarelor state: Turcia, Siria si Irak.  Civilizaţia mesopotamiană este cunoscută datorită arheologiei şi textelor cuneiforme. Prima civilizaţie mesopotamiană a fost cea a sumerienilor, urmată de cea babiloniană şi asiriană.
     Izvoarele religiei sunt: mituri, epopei, proverbe, „texte sapienţiale" (dintre care cele mai cunoscute sunt: „Epopeea lui Ghilgameş" şi „Codul lui Hammurabi"). Prima, este cea mai cunoscută creaţie babilonică. Poem epic, descrie faptele viteazului Ghilgameş, regele cetăţii Uruk. Epopeea prezintă cunoştinţele ştiinţifice, filosofice şi religioase ale babilonienilor. A doua este o codificare a mai multor legi, sentinţe, norme de drept civil şi penal, de drept administrativ, comercial şi familial. A însemnat pentru popoarele Orientului Apropiat ce a însemnat Dreptul roman pentru popoarele Europei moderne.
     Religia mesopotamiană era politeista, având peste 2500 de zei.
Zeii erau exclusiv reprezentaţi sub forma umană, având comportamente umane. Ei sunt nemuritori, atotştiutori, desăvârşiţi. Fiecare unitate administrativă, oraş sau sat, avea ca şi conducător un zeu principal.
     Regele era considerat ca fiind ales de zei, şi era numit fiu al zeilor. El era o persoană sfântă, un trimis al zeilor. Era socotit mijlocitorul binecuvântării zeilor către popor. Îndeplinea şi funcţia de Mare-Preot, răspunzând de construirea templelor şi de serviciul divin public.
Mesopotamienii credeau că omul a fost creat de zei din lut şi din sângele lor, pentru a-i sluji pe aceştia.
      De asemnea, ei credeau în viaţa de după moarte, când trupul se va întoarce în pământ, iar sufletul va merge în împărăţia morţilor, pe „tărâmul fără întoarcere". Defunctul nu putea deveni niciodată un zeu. Când murea un rege, erau ucişi şi dintre slujitorii lui: soldaţi, muzicanţi, femei, şi aşezaţi în mormânt, lângă el, în credinţa că aceştia îi vor ţine companie in viaţa viitoare.
     Locul de cult era templul, considerat locuinţa zeilor, cel mai mare bun al oraşului. O parte integrantă a templului era zigguratul, o clădire asemănătoare unei piramide în trepte, cu 3-7 etaje, exteriorul fiecăruia fiind colorat diferit cu plăci de ceramică smălţuită. Vârful zigguratului era locul în care se întâlneşte cerul cu pământul. Cel construit de regele Nabucodònosor al II-lea, este „turnul Babei" despre care se vorbeşte în Biblie. Templul era totodată centru cultic, economic (aici se desfăşurau activităţi economice, comerciale, operaţii bancare, împrumuturi), dar şi centru de cultură (Templele având şcoli unde erau instruiţi scribii. Tot aici se aflau atelierelor artiştilor şi artizanilor). Tot templul se presupune a fi fost şi centrul activităţilor de observare a astrelor.
Fiecare templu avea un număr foarte mare de preoţi, câteva sute, organizaţi pe funcţii. Ei aduceau zeilor sacrificii de animale, ofrande de fructe, în cadrul unor procesiuni şi rugăciuni. In fiecare zi se aducea de mâncare zeilor de două ori. Cea mai importantă sărbătoare era Anul Nou, când avea loc un ritual, o nuntă sacră între rege şi zeiţa oraşului.
     Religia mesopotamiană va dispărea mult mai rapid decât cea egipteană, stingându-se cu puţin înainte de secolul I al erei creştine.
Zeii
  An sau Anu era zeul cerului, zeul suprem; cultul cel mai mare la Uruk;
soţia lui, se numea Antu;
   Enlil, zeul vântului şi al atmosferei, părintele zeilor şi al tuturor ţărilor;
   Enki, zeul oceanelor şi al rodniciei;
   Nintu, zeiţa naşterii, zeiţa mamă, mama tuturor fiinţelor;
   Nanna sau Sin, zeul lunii, stăpânul destinelor;
   Şamaş, zeul soarelui, al dreptăţii, judecător al cerului şi al pământului;
   Nergal, zeu al Infernului;
   Ninurta, zeul pământului şi al furtunii;
   Iştar, luceafărul, protectoarea iubirii şi fertilităţii, dar şi zeiţă a
războiului.

      Practici religioase comune principalelor divinitati mesopotamiene
1] rolul regelui de conducator religios suprem, care este mare preot al zeitatii nationale;
2] practica mariajului intre rege si divinitatea nationala (divinitatea suprema), cu rol de a asigura fertilitatea recoltelor pentru anul care urmeaza;
3] sarbatorile de Anul Nou, care se tin primavara si masoara anii de domnie ai suzeranului si are rolul de a comemora victoria divinului asupra haosului;
4] sint prezente peste 30 de functii ale personalului religios: preoti, preotese, responsabili cu incantatiile, libatiile etc;
Morala
Fiecare om avea îndatoriri faţă de semenii săi, stabilite de către zei. Mesopotamienii credeau în răsplata sau pedeapsa zeilor pentru faptele lor.

           2. Egiptul
Religia egipteană este considerată ca având cea mai lungă perioadă de existenţă dintre toate religiile lumii. Izvoarele referitoare la religia acestei ţări sunt destul de multe: texte din piramide, din sarcofage, monumente arheologice, „Cartea morţilor" etc.
Egiptenii aveau o religie politeistă. Faraonii erau consideraţi ca fiind fii şi moştenitori ai zeilor. Fiecare faraon se năştea printr-un fel de concepţie supranaturală, ca fiu al unei pământence şi al zeului Ra. Urcarea faraonului pe tron era asemănată cu urcarea soarelui pe tronul lui Horus. Zeii înşişi luau parte la ceremonia încoronării, purificând pe noul rege şi transmiţându-i puterea divină.
Omul a fost creat de zei, de aceea, e numit fiu al zeului. Ei îi ajută pe oameni, îi ocrotesc, îi iubesc, iar omul este un slujitor, un rob al zeului.
Egiptenii iubeau viaţa şi considerau că viaţa viitoare e o continuare a vieţii de pe pământ. Călătoria sufletelor după moarte aveau ca ţintă împărăţia lui Osiris, unde ele duceau o viaţă fericită. Pentru a ajunge aici, treceau prin mai multe pericole: monştri, capcane, ape etc. Pentru a sfătui şi călăuzi sufletele în timpul acestor călătorii postume, s-a compus „Cartea morţilor", un adevărat ghid al lumii de dincolo. în acesta carte, sufletul mortului găsea indicii despre tot ce trebuia să facă şi să spună pentru a izbuti să ajungă in fericita lume a morţilor.
Foarte importantă în înţelegerea eshatologiei egiptene este Judecata lui Osiris. Sufletul mortului era dus în faţa unui tribunal compus din 42 de judecători, condus de Osiris, în faţa căruia el trebuia să-şi mărturisească curăţia morală. Adresându-se lui Osiris, îl saluta ca pe un zeu al dreptăţii, asigurându-1 că n-a făcut nici o faptă rea, nu şi-a omorât rudele, n-a minţit, n-a trădat, n-a pârât, n-a bârfit, n-a făcut pe nimeni sa sufere de foame, n-a făcut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter. Atunci, judecătorul suprem pronunţă hotărârea.
Locurile de cult erau templele, „locuinţele zeilor". în ele se păstrau statuile zeilor şi erau instalate animalele lor sfinte. În templul propriu-zis nu se celebrau niciodată ceremonii publice. În templu intrau numai preoţii principali ai templului şi, în anumite împrejurări, faraonul.
Zeul era tratat ca un rege căruia nu trebuia să-i lipsească nimic. I se făcea toaleta zilnica, i se ofereau mâncăruri alese, i se aduceau flori din abundenţă. Jertfele si ofrandele formau partea principală a riturilor cultului egiptean.
Singurul preot în înţelesul strict al cuvântului era faraonul, în calitatea sa de zeu si de fiu al zeilor. Ceilalţi preoţi îşi împlineau funcţia ca înlocuitori, ca împuterniciţi ai regelui.
Egiptenii conservau cadavrelor prin îmbălsămare. în ceea ce priveşte mormintele, oamenii obişnuiţi erau înmormântaţi în gropi, iar persoanele de vază şi, mai ales, faraonii erau îngropaţi în piramide. Cele mai renumite dintre ele sunt marile piramide de la El Giseh, înălţate pentru a adăposti mumiile a trei faraoni: Kheops, Khefren si Mykerinos.
Zeii
   Re (Ra), zeul care se plimba cu barca pe oceanul cerului într-o nesfârşită călătorie cerească, însoţit de suita zeilor, a zeiţelor si a sufletelor celor morţi. Călătoria sa de la răsărit la apus era socotită ca plină de peripeţii şi lupte, totdeauna victorioase, împotriva puterilor întunericului.
   Horus, fiul lui Re (Ra), unul dintre cei mai populari zei ai vechiului Egipt.
   Ptah a fost la început un zeu al pământului. Apoi a fost asociat cu alţi zei ai morţii, luând forma unui om mumificat.
   Osiris, tatăl lui Horus şi soţul zeiţei Isis, marele şi puternicul prieten al morţilor, reprezentat printr-un om înfăşurat în panglicile mumiei.
   Seth, reprezentat ca un animal hidos, cu urechi mari şi cu coada despicată, sau sub forma unui om cu capul acestui animal, era zeul furtunii.
   Toth, zeu al lunii, era scribul şi consilierul zeilor.
   Amon a devenit cu vremea zeu solar, combinându-se cu Re şi, sub numirea Amon-Re, a fost cel mai puternic zeu egiptean. El a fost deci zeul suprem al epocii de apogeu politic, cultural si religios al Egiptului.
Morala
La egipteni, căsătoria era liber consimţită, divorţul era permis, iar femeia era considerată egală cu bărbatul, fiind numită stăpâna casei. Sclavii aveau multe drepturi: să se căsătorească cu egiptence, să posede bunuri şi funcţii publice. Fiecare egiptean avea îndatoriri faţă de semeni: „niciodată n-am păcătuit împotriva bogăţiei cuiva"; „am înmormântat pe cei bătrâni"; „am dat pâine celor flămânzi"; „linişteşte pe cel care plânge"; „fereşte-te să pedepseşti pe nedrept" etc.

miercuri, 5 ianuarie 2011

Clasa a XI-a. Jertfa euharistică şi iubirea jertfelnică

a)      Vom trece astăzi la un nou capitol intitulat Spiritualitate şi viaţă creştină.

b)      Astăzi vom vorbi despre Jertfa euharistică şi iubirea jertfelnică
c.

       Termenul euharistie provine din limba greacă şi înseamnă mulţumire, recunoştinţă. Jertfa euharistică, adică Sfânta Taină a Euharistiei, este centrul cultului liturgic al Bisericii noastre. Ea a fost instituită de către Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a mulţumit lui Dumnezeu şi a împărtăşit pe ucenici: Iar pe când mâncau ei toţi; luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Mt. 26,26-28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 17-20).
Euharistia este desăvârşirea tuturor celorlalte Taine ale Bisericii, prin care credincioşii se unesc în mod real cu Hristos.
Jertfa euharistică este o actualizare a Jertfei de pe Cruce a Mântuitorului, care are loc la fiecare Sfântă Liturghie, după porunca Mântuitorului: aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Lc. 22, 19). Dacă în Vechiul Testament se aduceau ca jertfă animale şi produse agricole, în Noul Testament, însuşi Hristos se aduce drept Jertfă, căci El este Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (In. 1, 29). El este imaginea mielului pascal sacrificat în Vechiul Testament (leş. 12, 1-14). Spre deosebire însă de Jertfa de pe Golgota, care a fost sângeroasă, Euharistia este o jertfă nesângeroasă.
Ce legătură este însă între Sfânta împărtăşanie şi iubirea jertfelnică? Prima este Trupul şi Sângele lui Hristos, iar a doua îl priveşte mai mult pe om. Prima se săvârşeşte numai în Sfântul Altar în Biserică, a doua se poate săvârşi de fiecare om în parte, în relaţia cu semenii săi în viaţa de zi cu zi.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit pe Pământ şi a luat trup asemeni nouă pentru a ne scoate din robia păcatului. Nimic altceva nu L-a făcut pe Dumnezeu să realizeze aceasta decât marea şi nesfârşita Lui iubire de oameni. Şi această iubire a Lui nu ar fi fost desăvârşită dacă ea nu s-ar fi încheiat prin însăşi Jertfa supremă de pe Cruce. Căci chiar şi Mântuitorul spune în Evanghelie: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii săi (In. 15, 13). Şi iarăşi: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16).
Iată, aşadar, care este forma supremă a iubirii - jertfa. Deci, legătura dintre jertfa euharistică şi iubirea jertfelnică este următoarea: să nu uităm atunci când vedem Potirul cu Sfintele Taine în mâna preotului că, pentru a fi vrednici de ele, nu trebuie să facem altceva decât să ne asumăm dragostea jertfelnică pe care Hristos a arătat-o faţă de noi, creaturile Lui.
Să nu ne imaginăm vreodată că iubirea jertfelnică are putere doar până la producerea actului suprem, adică a morţii celui în cauză. Aici avem de-a face cu un alt paradox propriu creştinismului: jertfa este tocmai ceea ce face ca iubirea noastră să fie veşnică. Poate că, dacă Mântuitorul Hristos nu ar fi murit pentru noi, ceea ce ne-ar fi propovăduit nu ar fi avut niciodată valoarea şi puterea pe care o are acum. Jertfa este ceea ce dă viaţă. împărtăşindu-ne de Sfintele Taine ale lui Hristos, ne împărtăşim de Trupul şi Sângele Lui.
Jertfindu-ne din iubire creştină pentru aproapele, ne împărtăşim noi înşine de jertfa lui Hristos, iar pe cel de lângă noi îl facem părtaş veşniciei - dacă el doreşte acest lucru.
Iubirea jertfelnică este, poate, cea mai înaltă formă de propovăduire a lui Hristos şi totodată cea mai eficientă.
Deci Sfânta Liturghie, jertfa adusă lui Dumnezeu, trebuie să se prelungească şi în societate, iubind până la jertfă pe aproapele nostru, după modelul lui Hristos, Care, după ce a instituit Euharistia, a spălat picioarele ucenicilor (In. 13, 3-5), S-a rugat, a pătimit şi a murit pentru iertarea păcatelor tuturor. Noi nu trebuie însă să murim de moarte sângeroasă ca Hristos pentru a ne jertfi pentru semenii noştri, ci iubirea jertfelnică se vede în faptele noastre de renunţare la egoism şi de ajutorare a semenilor.
Toţi suntem creaţi ca fiinţe sociale, ce trebuie să trăim în comuniune cu cei de lângă noi. Aşa cum o pâine, un trup, suntem, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine (1 Cor. 10, 17), aşa trebuie să ne împărtăşim iubirea unul altuia. Aşa cum II iubim pe Dumnezeu şi-I aducem jertfă, asemenea şi pe semeni, ca unii ce sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să-i iubim, căci nimeni nu iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, dacă nu iubeşte pe cel de lângă el.
Această iubire nu trebuie să fie una teoretică, ci arătată prin fapte. Biserica vorbeşte despre fapte ale milei trupeşti şi fapte ale milei sufleteşti. Astfel, faptele milosteniei trupeşti sunt: hrănirea celui flămând, adăparea celui însetat, îmbrăcarea celui gol, cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi, cercetarea celui bolnav, găzduirea călătorilor, îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape etc. Faptele milosteniei sufleteşti sunt: întoarcerea celor rătăciţi la adevăr şi a celor păcătoşi la virtute, învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi, sfatuirea celor ce au nevoie de sfat, rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru, mângâierea celor întristaţi, răsplătirea răului cu bine, nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii, iertarea celor ce ne greşesc etc.
Numai procedând astfel, noi continuăm Liturghia Euharistică din biserică cu liturghia slujirii aproapelui, ce ne deschide uşa împărăţiei lui Dumnezeu: Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mimaţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Mt. 25, 34-36)

Clasa a X-a. Iubire şi dreptate

a)      Am văzut orele trecute, atât în lecţia legată de Fericiri, cât şi în cea referitoare la Decalog, că intrarea în Împărăţia Cerurilor e condiţionată de  îndeplinirea unor norme morale ce fac referire la dreptate şi la iubire, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de semeni.
b)      Astăzi vom discuta despre Iubire şi dreptate, despre raportul dintre acestea...



          Cea mai mare poruncă a Noului Testament este: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău (Mt. 22, 37).
Iubirea noastră către Dumnezeu este o iubire-răspuns la iubirea ce ne-o arată El permanent. Dar în Dumnezeu, omul nu iubeşte numai pe Dumnezeu, ci iubeşte de fapt întreaga creaţie (pe sine, pe aproapele şi întreg cosmosul). Aşadar, cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, iubeşte şi ceea ce iubeşte El. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune în acest sens: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său (I In. 4, 20-21).
Iubirea este cea mai mare virtute a creştinului, căci prin ea fiecare credincios se aseamănă lui Dumnezeu, Care este iubire (I In. 4, 8;16), izvorul, cauza iubirii.
Iubirea creştină  îşi are temelia în iubirea firească, care e o tendinţă de comuniune a sufletului îndreptată către o persoană considerată valoroasă în sine.
Iubirea creştină este o virtute teologică, ea este puterea harică revărsată în sufletul creştinului de către Sfântul Duh, prin Taina Sfântului Botez (Rom 5,5).
Iubirea creştină trebuie să se răsfrângă asupra tuturor fără deosebire, căci numai atunci este cu adevărat iubire, când ea este dezinteresată, când nu caută ale sale (I Cor. 13, 5).
Marea porunca a iubirii de la (Mt. 22, 37) se referă nu doar la iubirea faţă de Dumnezeu,  ci şi la iubirea faţă de noi înşine precum şi la iubirea faţă de aproapele.
Dreptatea este un principiu moral-juridic, potrivit căreia fiecare trebuie să primească ce i se cuvine. Dar este şi o virtute morală prin care fiecare credincios îşi împlineşte datoriile faţă de Dumnezeu, faţă de semeni, faţă de sine şi faţă de întreaga creaţie.
Aşa cum ne porunceşte să iubim, tot aşa Dumnezeu ne porunceşte să căutăm dreptatea: Caută dreptate şi iar dreptate, ca să trăieşti şi să stăpâneşti pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă (Deut. 16, 20). Omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi pentru acest motiv drepturile unei persoane trebuie respectate de ceilalţi semeni.
Dreptatea izvorăşte, ca şi iubirea, din Dumnezeu, Care este singurul cu adevărat drept: nu este părtinire la Dumnezeu! (Rom. 2, 11); Dumnezeu este judecător drept, tare şi îndelung-răbdător şi nu se mânie în flecare zi (Ps. 7, 11).
Intre iubire şi dreptate trebuie să fie un echilibru, căci ele se intercondiţionează permanent, fiind complementare. Astfel, iubirea care porneşte de la Dumnezeul dreptăţii caută întotdeauna dreptatea. Aşa este bine să fie şi între oameni. Dreptatea trebuie să completeze în mod firesc iubirea, în înţelesul că aceasta din urmă se poate îndeplini numai în prelungirea celei dintâi. Mântuitorul spunea: toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor (Mt. 7, 12).
Dreptatea este o valoare morală elementară. Ea caută să asigure un minimum de moralitate, cerând omului să respecte viaţa, familia, persoana semenului şi tot ce îi aparţine, dându-i acestuia tot ce i se cuvine.
Iubirea cere însă ceva mai mult, căci dacă dreptatea ne cere să dăm fiecăruia ceea ce-i al său, iubirea ne îndrumă să dăm fiecăruia din ceea ce-i al nostru. Dacă normele dreptăţii nu mai pretind de la noi nimic după ce le-am împlinit, nu acelaşi lucru se poate spune despre porunca iubirii, căci va rămâne totdeauna posibilitatea unei mereu reînnoite iniţiative personale de iubire.
In viaţa de toate zilele, virtutea iubirii o împlinim când respectăm poruncile lui Dumnezeu, îndepărtându-ne de păcat, când suntem milostivi, când sfătuim pe cel de lângă noi, când avem grijă de întreaga creaţie, operă a Tatălui ceresc.
Ea se îmbină cu virtutea dreptăţii, care îşi face simţită prezenţa atunci când muncim cu responsabilitate şi seriozitate, când evităm minciunile, când respectăm drepturile tuturor etc, căci iubirea fără dreptate poate aduce prostie şi împătimire, iar dreptatea fără iubire poate duce la ură şi fanatism orb.
Dreptatea creştină este virtutea prin care credincioşii îşi îndeplinesc cu voie hotărâtă şi cu conştiinciozitate toate datoriile faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
        A fi drept însemnă a da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Lui Dumnezeu I Se cuvine supunere, ascultare, închinare şi preamărire. Aproapele trebuie respectat, cinstit şi ajutat la nevoie, pentru că toţi oamenii sunt făptura lui Dumnezeu şi toţi sunt egali în faţa Lui. Dreptatea vrea binele pentru toţi, aducând armonie şi bună înţelegere, învingând răul prin bine.