Clasa a XI-a. Uniaţia. Şcoala Ardeleană

                   Uniaţia este o formă de atragere a creştinilor de alte confesiuni la catolicism.

                  Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în special de călugării iezuiţi şi de metodele lor. În urma unei asemenea strategii, a fost întemeiată şi Biserica Unită sau Greco-Catolică din Ardeal.

                Pentru poporul român, uniatismul a fost o tentativă de dezmembrare naţională, de deznaţionalizare. Unirea s-a impus astfel unei părţi din popor prin mii de întemniţaţi, prin sute de martiri, prin confiscarea vitelor şi a tuturor bunurilor lor, prin alungarea lor din satele proprii.

                Prin Diploma Leopoldina de la 1691 se recunoştea privilegiile celor patru religii recepte, catolică, luterană, calvină şi unitariană şi a celor trei naţiuni acceptate în Transilvania, ungurii, saşii şi secuii, românii fiind excluşi pe linie politică şi religioasă, ortodoxia fiind doar tolerată.

                 În ianuarie 1699, Transilvania a trecut sub stăpânirea Imperiului habsburgic. La această dată, Ardealul era dominat politic de principii maghiari, iar românii ortodocşi, deşi majoritari, erau doar toleraţi în propria ţară. Pentru că, sub principii maghiari calvini, numărul catolicilor din Transilvania a scăzut mult, curtea imperială catolică a început să-i atragă pe românii ortodocşi la unire cu Biserica Romei, întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor şi unitarienilor era imposibilă.

          Acţiunea avea ca scop întărirea catolicismului în Transilvania, prin creşterea numărului de credincioşi catolici şi ruperea legăturilor strânse pe care le aveau românii din Transilvania cu fraţii lor din Ţara Românească şi Moldova.

          Cunoscând că situaţia economică grea a Bisericii Ortodoxe din Transilvania şi a credincioşilor ei poate servi uşor la împlinirea scopului propus, împăratul de la Viena şi arhiepiscopul catolic Kolonics trimit românilor din Transilvania două manifeste. în baza acestora, călugării iezuiţi au avut misiunea să promită preoţilor şi credincioşilor ortodocşi că unirea cu Biserica Romei le va aduce toate drepturile de care se bucurau clerul şi credincioşii catolici. Prin unire li se cerea ortodocşilor acceptarea celor „patru puncte florentine".

          La început, prin făgăduinţe deşarte şi apoi prin ameninţări şi falsuri în acte, iezuiţii au reuşit să alcătuiască un prim „act de unire" a ortodocşilor cu catolicii, numit Manifest de unire, în anul 1698. în versiunea românească a acestui act se regăseau alături de semnăturile a 38 de protopopi ortodocşi, atât adaosul iezuiţilor precum şi cel al Mitropolitului Atanasie Anghel, în care erau specificate condiţiile unirii românilor ortodocşi cu Roma. Aceştia acceptau unirea cu Biserica Romei însă doreau să-şi păstreze neschimbate ritualul, calendarul, sărbătorile şi regulile bisericeşti.

          Pagina a doua a actului cuprindea o declaraţie de unire redactată în limba latină, care era diferită de textele redactate în limba română. Textul latin arăta că prin unire li se cerea ortodocşilor acceptarea învăţăturilor noi ale Bisericii Catolice. Pentru ca actul de unire să fie credibil în faţa curţii de la Viena. iezuiţii au scos din el pretenţiile ortodocşilor.

          Falsitatea şi nulitatea acestuia au ieşit la iveală abia în anul 1879. când actul a fost găsit în Biblioteca Universităţii din Budapesta, unde l-au ascuns iezuiţii.

          Văzând că „unirea" cu Roma nu-şi arată roadele nici după actul de unire din februarie 1699, curtea imperială 1-a chemat la Viena pe Mitropolitul Atanasie Anghel. Acesta a fost învinuit şi judecat de lipsă de loialitate faţă de autorităţi. în schimbul eliberării, a fost constrâns să semneze un nou act de unire - la 19 martie 1701 - în care se prevedea înfiinţarea Bisericii Unite cu Roma, şi un jurământ cu condiţionări umilitoare pentru el şi credincioşii săi.

          Condiţionările prevedeau supunerea necondiţionată faţă de Biserica Romei şi renunţarea la legăturile cu Biserica Ortodoxă şi fraţii români din Ţările Române. Mitropolitul Atanasie Anghel a fost hirotonit de catolici din nou, ca diacon, preot şi episcop, pierzând rangul de mitropolit.     

          Biserica Unită se mai numeşte şi Greco-Catolică. Apelativul greco-catolic se referă la faptul că noua Biserică putea păstra în mod formal cultul Bisericii Ortodoxe, dar doctrina era integral romano-catolică.

Consecinţele Uniaţiei

          În aceste împrejurări, Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei a fost desfiinţată şi creată Episcopia Unită.

          Unirea nu s-a putut generaliza pentru că a întâmpinat opoziţia populaţiei majoritare româneşti, care dorea cu orice preţ să-şi păstreze fiinţa naţională sub scutul Ortodoxiei. Românii ardeleni au protestat cu energie în diferite ocazii împotriva uniaţiei. Pentru aceste proteste mulţi români au fost întemniţaţi, exilaţi. Alţii au emigrat în Moldova şi Ţara Românească. Când au fost obligaţi să se supună necondiţionat unirii cu Roma, românii ortodocşi şi-au apărat credinţa prin glasurile multor credincioşi, vrednici mărturisitori şi apărători ai Ortodoxiei. Aceştia au plătit de multe ori scump pentru îndrăzneala lor. în această atmosferă se încadrează şi Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan din anul 1784. Tot în acest timp, multe mănăstiri ortodoxe din Transilvania au fost distruse.

          Biserica Unită, în octombrie 1948, a revenit la Biserica Ortodoxă Română, Biserica-mamă, din care s-a desprins. După anul 1989, însă, Biserica Unită, puţin numeroasă, şi-a reluat activitatea. Astăzi, Biserica Greco-Catolică din România şi Biserica Ortodoxă Română se află în relaţii de dialog duhovnicesc.

          Şcoala Ardeleană a fost o mişcare a intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolului XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, apărută ca urmare a excluderii românilor de la viaţa social-politică. Ea a fost un curent iluminist, diferenţa faţă de el fiind dată de faptul că ea nu a avut trăsături anticlericale.

Şcoala Ardeleană a contribuit atât la emanciparea spirituală şi politică a românilor transilvăneni, cât şi a celor de peste munţi. Unul din documentele cele mai importante elaborate 1-a constituit petiţia „Supplex Libellus Valachorum" (1791, 1792), o cerere adresată împăratului Leopold al II-lea, în vederea recunoaşterii naţiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene s-au luptat să demonstreze că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia.

Realizări ale Şcolii Ardelene: înfiinţarea de numeroase şcoli cu predare în limba română (Gheorghe Şincai înfiinţează 300 de şcoli), tipărirea de calendare, catehisme, manuale, cărţi de popularizare a ştiinţei, cărţi populare pentru pătrunderea informaţiei în masele populare; introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice: apariţia „Lexiconului de la Buda", un dicţionar colectiv (român, latin, unguresc şi german) care îmbogăţeşte limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuindu-le pe cele de alte origini.

Activitatea Şcolii Ardelene a fost îndrumată de operele reprezentanţilor ei de seamă, Samuil Micu. Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, personalităţi strălucite, erudiţi, savanţi de talie europeană, poligloţi. în scrierile lor, ce au avut un caracter istoric şi filologic, au încercat să demonstreze latinitatea românilor transilvăneni. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai au scris „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae", în care fac o paralelă între latină şi română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti; Lucrarea lui Petru Maior, ..Istoria pentru începutul românilor în Dachia", include o „Dizertaţie pentru începutul limbii române", în care afirmă că limba română provine din latina populară; Ion Budai-Deleanu, cel dintâi mare poet român de talie europeană, a creat „Ţiganiada", operă prin care a demonstrat posibilităţile poetice ale limbii române, fiind sub acest aspect o capodoperă.