Invitaţie la film – „La vita è bella”

Clasa a XII-a. Rolul dialogului ecumenic

Încercări de unire s-au făcut destul de multe, atât pe timpul împăraţilor bizantini din secolele al Xl-lea - al XV-lea, cât şi în zilele noastre. Din păcate, aceste încercări nu au dus la nici un rezultat, din două motive:

1. În primul rând, peste toate aceste reuniuni împărăţea mândria omenească ce nu voia să recunoască greşelile făcute de un popor sau altul în decursul istoriei, greşeli care au fost în defavoarea Sfintei Biserici.

2. În al doilea rând, din cauza intereselor politice. Cele mai puternice state doresc să-şi impună supremaţia peste altele mai mici. Este normal ca în acest caz, cei robiţi să urmeze credinţa statului cuceritor. De aceea, nu s-a ajuns la nici un rezultat, ba ruptura s-a adâncit şi mai mult.

Prin ecumenism sau mişcare ecumenică înţelegem tendinţa manifestată în lumea creştină a secolului XX de unire a tuturor Bisericilor, pentru a se ajunge la o singură turmă şi un singur păstor. Apărută iniţial în sânul Protestantismului, dorinţa de refacere a unităţii Bisericilor a găsit ecou favorabil şi în rândul Bisericilor Ortodoxe şi Romano-Catolice. Mişcarea ecumenică s-a conturat sub acest nume, în chip pregnant, din 1920, şi îşi are rădăcinile în iniţiativele şi acţiunile întreprinse în lumea anglicană şi protestantă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea.

La 22 august 1948, la Amsterdam, în Olanda, s-a întemeiat „Consiliul Ecumenic al Bisericilor" prin fuzionarea mai multor Biserici şi grupări creştine. Statutul prevede: Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), este o asociaţie frăţească de Biserici, care primesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor...

Din CEB fac parte confesiunile protestante şi câteva Biserici Ortodoxe. Biserica Romano-Catolică nu face parte din CEB.

La început, Bisericile Ortodoxe au refuzat să participe la Adunarea generală a CEB, întrucât programul mişcării ecumenice a început să se orienteze după unele vederi social-politice străine spiritului Ortodoxiei. însă Patriarhul ecumenic Atenagora I de Constantinopol a recomandat Bisericilor Ortodoxe colaborarea cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

Biserica Ortodoxă Română a intrat în 1961. Au mai intrat în CEB: Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Polonă, Biserica Ortodoxă Sârbă.

De-a lungul anilor, au avut loc mai multe Adunări generale ale CEB, care au dezbătut diferite teme de o importanţă majoră pentru contextul lumii contemporane.

În cadrul acestui Consiliu Ecumenic, Biserica Ortodoxă are conştiinţa că ea este „Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească", aceasta fiind de fapt convingerea de bază care îi ghidează pe toţi ortodocşii în relaţiile lor cu ceilalţi creştini. Ortodoxia nu se consideră atât o religie, fie ea şi cea mai bună, ci ea este Biserică, adevărata Biserică întemeiată de Mântuitorul Hristos pe Cruce, care a păstrat nealterate adevărurile de credinţă. De aceea, participarea Ortodoxiei la Mişcarea Ecumenică are un înţeles misionar, adică acela de a chema, de a uni cu ea toate Bisericile creştine care s-au desprins din ea, formând astfel Biserica nedivizată de la începutul creştinismului.

Dar rolul dialogului ecumenic este mai mult decât promovarea discuţiilor religioase, şi anume cel de accentuare a misiunii Bisericii în societate, prin luarea de poziţie asupra fenomenelor majore actuale cu impact direct asupra oamenilor şi asupra viitorului umanităţii întregi. Ceea ce motivează Bisericile în dialogul lor este dorinţa de reconciliere, şi în această privinţă, participanţii s-au angajat să favorizeze colaborarea în toate domeniile, cum ar fi: misiunea, dialogul şi respectarea conştiinţei fiecărei persoane, să se încurajeze asociaţiile locale, instituţiile publice şi organismele europene în munca lor de reconciliere, colaborarea între confesiunile creştine în propovăduirea Evangheliei şi în combaterea păgânismului, o mai bună cunoaştere reciprocă, o oportunitate a celorlalte confesiuni de a cunoaşte Ortodoxia, ocazie pentru lumea ortodoxă de a împrumuta de la ceilalţi o anumită experienţă pozitivă pe plan ştiinţific şi social. De asemenea, dialogul ecumenic ne îndeamnă la colaborarea în vederea rezolvării unor probleme grave ale umanităţii, precum sărăcia, boala, poluarea, războaiele.

Violenţa împotriva femeii este un fapt extrem de prezent în viaţa societăţii. în aceste condiţii, Bisericile au fost chemate să denunţe violenţa sub toate aspectele ei, ca formă a păcatului, ca formă de violare a drepturilor persoanei umane.

O formă de manifestare a ecumenismului local din România după 1989 este reprezentată de Societatea Biblică Interconfesională, din care fac parte 12 Biserici şi confesiuni, şi anume: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Armeană Apostolică, Biserica Reformată, Bisericile Evanghelice, Vicariatul Sârb Ortodox, Vicariatul Ucrainean Ortodox, Comunitatea Penticostală, Comunitatea Adventistă, Comunitatea Baptistă de limba română şi cea de limba maghiară, precum şi Biserica Unitariană. Activitatea principală a acestei societăţi este răspândirea cuvântului lui Dumnezeu în şcoli, închisori, cămine de bătrâni sau de copii orfani, realizarea traducerii Sfintei Scripturi acceptată de toţi membrii.

În cadrul dialogului ecumenic, Ortodoxia şi-a adus o contribuţie remarcabilă. Ea a cerut întoarcerea tuturor Bisericilor desprinse din ea la baza doctrinară creştină a Sinoadelor Ecumenice, a accentuat necesitatea şi folosul Sfintei Tradiţii, care, alături de Sfânta Scriptură, este o mărturie a Evangheliei lui Hristos, a atras atenţia asupra învăţăturii de credinţă despre preacinstirea Maicii Domnului, a arătat că icoana este o realitate dintotdeauna a Bisericii.

În ultimul timp, un număr crescut de voci vorbesc de un „ecumenism mai larg", înţelegând prin aceasta o deschidere a ecumenismului de până acum şi la alte religii şi tradiţii culturale, scopul acestui dialog inter-religios fiind fie convertirea lor la creştinism, fie stabilirea de relaţii de pace şi înţelegere, pentru o bună convieţuire.

Mişcarea ecumenică este bună în intenţiile sale, însă trebuie semnalat că, după mai bine de trei sferturi de veac de consfătuiri, întruniri, congrese, discuţii şi adunări generale, se constată că Bisericile sunt încă departe de a realiza unitatea de credinţă în Iisus Hristos, care rămâne de fapt adevărata unitate, atât de dorită de Domnul nostru Iisus Hristos.

Adevărata unitate în credinţă se va realiza atunci când creştinii Bisericilor din lume vor mărturisi într-o inimă şi un cuget ceea ce a stabilit şi ne învaţă Biserica dreptmăritoare în Simbolul Credinţei, formulat în Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol din 381: Cred în una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.

Aceasta se va realiza când va binevoi Dumnezeu ca toţi cei ce-L caută pe El cu sinceritate să se întoarcă la Biserica cea dreptmăritoare.


LINK-URI:
Ecumenismul in Romania - Info Ecum

Ecumenismul - site al Parohiei Ortodoxe Romane din Viena, Austria

Ecumenismul - sinteza

Clasa a X-a. Virtute şi păcat

Libertatea pe care o are omul este unul dintre cele mai preţioase daruri pe care i le-a făcut Dumnezeu. În ce constă această libertate? Tocmai în a alege între un lucru şi altul sau, în cazul vieţuirii creştine, a alege între păcat şi virtute. Omul nu este o fiinţă pur şi simplu liberă şi gata. Această libertate a lui trebuie folosită cumva: fie spre bine, fie spre rău. Adevărata libertate va apărea în funcţie de ceea ce va alege; abia atunci se va vedea: este un om liber sau nu?

Paradoxurile nu se opresc însă aici. Tânărul care caută libertatea o face uneori în sensul opus celui bun. Şi crede că este firesc să procedeze astfel. însuşi felul în care se simte, îi spune că este un om liber. În ce costă paradoxul? Tocmai în faptul că virtutea, prin părutele închistări sau constrângeri la care îl supune pe om, promite adevărata libertate, iar păcatul, chiar dacă tânărul poate face orice trăsnaie posibilă, adevărata robie. Este poate de neînţeles acest lucru.     

În Sfânta Evanghelie se specifică însă foarte clar: atât timp cât facem păcatul, suntem robi ai păcatului. Un om liber cu adevărat nu este neapărat cel căruia i se pare că toată lumea este a lui. Dacă el are o anumită patimă - spre exemplu beţia sau fumatul - iată, rob este al patimii. Oriunde s-ar afla, cade sub stăpânirea ei. Pe când, cu cel ce nu este ţinut de nimic din această lume, nu se întâmplă astfel. Chiar dacă ar sta întreaga viaţa închis într-o temniţă, va fi mai liber decât foarte mulţi din cei ce se află afară. Este greu de înţeles cum şi în ce fel se întâmplă aceste lucruri.

Ortodoxia nu se învaţă numai stând la birou sau citind cărţi despre ea, ci intrând efectiv, prin trăire şi viaţă, în interiorul ei. De aceea, lucrurile de mai sus vor fi înţelese numai atunci când vom avea curajul de a-L trăi pe Dumnezeu liberi. Pentru că este cu mult mai greu a fi liber - în adevăratul sens al cuvântului - decât a fi un prizonier al propriilor porniri. Şi, ceea ce este mai grotesc, este faptul că prizonierul (care poţi fi) nu este păzit de altcineva decât tot de tine. Tu însuţi nu vrei să deschizi uşa care dă spre libertate.

Cheia este la tine, tu în celula întunecată şi mucegăită a vieţii păcătoase, însă, nu uita că nu eşti singur. Ai libertatea de a deschide uşa. Fă-o şi vei trăi!

Dacă alegi virtutea creştină, află că ea este statornicia în a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, poruncile dumnezeieşti. Ea îşi are izvorul în dragostea curată faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Fapta bună este virtute numai atunci când este statornică şi când cucereşte întreaga fiinţă a creştinului.

Virtutea presupune direcţionarea neîntreruptă a puterilor sufleteşti împotriva poftelor şi a ispitelor care ne îndeamnă mereu la fapte rele. De o foarte mare importanţă este ca statornicia în virtute să fie de bunăvoie, căci altfel ea nu este decât o simplă faptă bună.

Nu se poate vorbi de virtute dacă ea nu este arătată prin fapte: Nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi (Rom. 2, 13).

Virtuţile sunt strâns legate unele de altele. Astfel, nu se poate spune că un om are doar o virtute, căci ele se completează şi se desăvârşesc unele pe altele.

Prin practicarea virtuţilor, omul devine plăcut lui Dumnezeu, urcând pe scara către desăvârşire. Odată câştigate, ele trebuiesc mereu practicate, hrănite, căci altfel se pot pierde. Chiar dacă are virtuţi, omul nu trebuie să creadă că le-a dobândit numai prin osteneala sa, ci să vadă în ele mai ales darul lui Dumnezeu.

În Sfânta Scriptură, cuvântul virtute este foarte rar folosit. în locul său, însă, sunt întrebuinţate alte cuvinte: dreptate, evlavie, faptă bună etc.

Chiar dacă virtutea este una, pentru că şi izvorul ei este Unul, Dumnezeu, se poate face totuşi o clasificare a virtuţilor în: virtuţi teologice şi virtuţi morale.

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, fiind înzestrat cu raţiune, voinţă şi sentiment şi este chemat să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Folosindu-se doar de puterile sale fireşti, omul nu poate să dobândească această asemănare. Dar Dumnezeu, în bunătatea Sa, îi întinde o mână de ajutor prin harul ce se revarsă asupra lui, prin virtuţile: credinţa, nădejdea şi dragostea. Ele au fost date creştinilor deodată cu harul sfinţitor, prin Sfânta Taină a Botezului.

Ele sunt temelia, dar şi încununarea vieţii creştinului. Mântuirea - scopul vieţii creştine - nu este posibilă fără aceste trei virtuţi. Ele nu sunt dobândite prin lucrarea noastră, ci sunt daruri ale Sfântului Duh, pe care le primesc toţi creştinii botezaţi. Păcatul însă le slăbeşte şi poate chiar să le facă să dispară, dar prin străduinţă şi lucrarea cea bună, ele rodesc şi îşi fac simţite prezenţa. E nevoie, aşadar, nu doar de darul primit, ci şi de stăruinţa şi osteneala noastră.

Sămânţa de grâu nu poate încolţi şi deveni plantă dacă nu există condiţii prielnice: umezeală, căldură, lumină. La fel, harul divin nu face să rodească aceste virtuţi fără lucrarea noastră continuă.

Aceste virtuţi sunt într-o strânsă legătură una cu alta. Pe Dumnezeu îl cunoaştem prin credinţă; ne îndreptăm spre El, scopul cel mai înalt, prin speranţă (nădejde); ne unim cu El în modul cel mai deplin, încă aici pe pământ, prin dragoste. Urmând această cale, putem ajunge la mântuire.

Nimeni nu poate vedea virtutea în sine, căci ea nu este o fiinţă sau un lucru. Totuşi, aceste trei virtuţi sunt uneori reprezentate sub chipul a trei fecioare: credinţa, ca o fecioară îmbrăcată în haină albastră, având în mână o cruce; nădejdea, ca o fecioară îmbrăcată în haină verde, ţinând în mână o ancoră; iubirea, ca o fecioară îmbrăcată în haină albă, purtând în mână o floare.

Dacă virtuţile teologice sunt sădite în suflet chiar de Dumnezeu şi sunt întipărite prin trăirea aleasă, plină de rugăciune, virtuţile morale sunt câştigate şi prin puterile naturale cu care e înzestrat omul: inteligenţă, voinţă, simţire.

Omul, dacă doreşte şi se străduieşte, poate deveni înţelept, cumpătat, curajos, drept; bineînţeles, nu dintr-o dată, ci treptat, progresând din ce în ce mai mult în fapte bune. Trebuie studiu individual, observarea atentă a propriilor fapte, evitarea răului, ascultarea de cei mai mari. Pentru că aceste virtuţi ordonează viaţa şi relaţiile dintre oameni după legile morale, ele se numesc virtuţi morale. Dar se numesc şi virtuţi cardinale pentru că stau la baza celorlalte virtuţi: smerenia, blândeţea, bunătatea, mila, răbdarea, iertarea, stăpânirea de sine, rugăciunea neîncetată etc.

Despre aceste virtuţi s-a vorbit cu mult înainte de creştinism. Dar pentru creştini ele au un înţeles aparte, mai bogat decât cel pe care l-au descris înţelepţii din vechime.

Dreptatea creştină este virtutea prin care credincioşii îşi îndeplinesc cu voie hotărâtă şi cu conştiinciozitate toate datoriile faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

A fi drept însemnă a da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Lui Dumnezeu I Se cuvine supunere, ascultare, închinare şi preamărire. Aproapele trebuie respectat, cinstit şi ajutat la nevoie, pentru că toţi oamenii sunt făptura lui Dumnezeu şi toţi sunt egali în faţa Lui. Dreptatea vrea binele pentru toţi, aducând armonie şi bună înţelegere, învingând răul prin bine.

Curajul sau bărbăţia creştină este însuşirea sufletească a creştinului de a-şi îndeplini cu statornicie toate îndatoririle sale şi de a înfrunta cu hotărâre toate greutăţile vieţii.

Curajul se dovedeşte în lupta împotriva lucrurilor care pun în primejdie înfăptuirea binelui, în răbdare, în suferinţă şi în întărirea nădejdii în mai bine. E nevoie de curaj pentru a duce o viaţă virtuoasă, a spune numai adevărul, a înfrunta greul vieţii, în tot ceea ce face, creştinul trebuie să dea dovadă de curaj, plecând de la îndemnul: Doamne ajutai

În Istoria Bisericii găsim mulţi sfinţi care „şi-au dus crucea" cu mult curaj, îndurând mari chinuri şi chiar jertfindu-se pentru Hristos.

Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în toate lucrurile şi faptele sale: în mâncare, în băutură, în îmbrăcăminte, în vorbe şi în toată purtarea. Excesele de orice fel dăunează atât sănătăţii trupului cât şi sănătăţii sufletului.

Creştinul cumpătat este milostiv, împărţind din ceea ce are la cei ce nu au, căci nu bogăţia îl face pe om fericit.

Înţelepciunea creştină este capacitatea creştinului de a judeca şi de a chibzui lucrurile astfel încât să nu supere prin faptă sau prin cuvânt pe Dumnezeu şi pe semenii săi. Ea nu este doar rezultatul învăţării, ci şi un dar primit de la Dumnezeu.

înţeleptul creştin are capacitatea de a discerne între bine şi rău, de a găsi cea mai bună soluţie la o anumită problemă sau situaţie delicată.

Aceste patru virtuţi, alături de credinţă, nădejde şi dragoste, formează temelia unei vieţi creştine sănătoase.

Dacă te îndrepţi spre păcat, află că el este călcarea cu deplină ştiinţă şi voinţă a voii lui Dumnezeu. El nu-şi are începutul în Dumnezeu şi El nici nu-1 doreşte, îngăduindu-1 însă, pentru a nu afecta libertatea omului. Originea păcatului stă în voinţa liberă a diavolului şi apoi a protopărinţilor noştri care, învoindu-se cu sfatul celui rău, au călcat porunca Creatorului de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, din dorinţa de a fi întocmai ca Dumnezeu (Fac. 3, 4-7). Astfel, păcatul a intrat în firea omului, cu toate că el nu ţine de firea omului, căci Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte (Faci, 31).

Dacă păcatul este o faptă izolată, patima este deprinderea şi persistarea în păcat. Ea este opusă virtuţii, devenind o a doua natură a omului.

Sfinţii Părinţi vorbesc de mai multe trepte până la făptuirea păcatului. Astfel, prima treaptă este ispita, adică îndemnul spre păcat. A doua treaptă este pofta, acum gândul omului complăcându-se cu ispita adusă de diavol. Penultima treaptă este consimţirea, când omul acceptă să facă fapta cea rea, iar ultima este înfăptuirea, adică săvârşirea propriu-zisă a păcatului.

Prin păcat, omul se distanţează de Dumnezeu, asemănându-se animalelor. Persistenţa în păcat provoacă moartea sufletească.

Păcatul este de două feluri: strămoşesc şi personal.

Păcatul strămoşesc a fost făcut o singură dată de Adam şi Eva în Rai, el moştenindu-se sub formă de slăbiciuni şi înclinaţie spre rău, prin naştere, de toţi urmaşii acestora. Acest păcat se şterge prin Sfânta Taină a Botezului.

Păcatele personale sunt cele săvârşite de fiecare om în parte şi se clasifică astfel: păcate uşoare, care nu presupun o abatere gravă de la poruncile divine; păcate grele; capitale; împotriva Sfântului Duh; strigătoare la cer.

Păcatele capitale izvorăsc din firea umană slăbită de păcatul strămoşesc şi sunt în număr de şapte: mândria, iubirea de bogăţie, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia şi lenea.

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt cele ce încalcă conştient legea divină. Ele se opun celor trei mari lucrări ale Duhului Sfânt: credinţa, nădejdea şi dragostea. Cele împotriva credinţei sunt: indiferentismul religios, necredinţa, erezia, apostazia, superstiţia şi magia. Cele împotriva nădejdii sunt: deznădejdea, încrederea peste măsură în iertarea lui Dumnezeu. Păcatele împotriva dragostei sunt: nepocăinţapână la moarte, neacceptarea lucrărilor Bisericii în viaţa noastră etc.

Păcatele strigătoare la cer sunt cele ce reclamă pedeapsă chiar aici, pe pământ. Ele murdăresc tare chipul lui Dumnezeu din om şi izvorăsc din răutate, fiind făcute cu premeditare. Dintre ele, enumerăm: uciderea, homosexualitatea şi alte perversiuni sexuale, asuprirea văduvelor şi a orfanilor, necinstirea părinţilor etc.

Viciul intră tot în categoria păcatului. El este voia statornică de a călca poruncile lui Dumnezeu. Cel vicios are cunoştinţă de starea în care se află, dar nu-1 deranjează, făcându-i plăcere să stăruiască în această fărădelege.

Păcatul poate fi învins prin voinţă proprie şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Mijloacele clasice de luptă împotriva păcatului sunt: rugăciunea (Rugaţi-vă să nu intraţi în ispită - Lc. 22, 40); postul (Acest neam de diavol nu iese decât cu post şi cu rugăciune - Mt. 17, 21); virtutea, fapta bună (Staţi împotriva diavolului şi va fugi de voi - Iac. 4, 7); pocăinţa, urmată de mărturisirea păcatelor.

Clasa a VIII-a - Despre post

Omul, făptura aleasă de Dumnezeu pentru a fi stăpânul întregii zidiri, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi cununa creaţiei, a primit de la Ziditor ceea ce nici o altă făptură nu a mai primit: sufletul raţional şi setea spirituală de desăvârşire. Omul are, pe lângă trebuinţele trupeşti rânduite de fire, şi nevoi spirituale. Aşa cum trupul îşi cere hrana lui, la fel şi sufletul cere să fie hrănit ca să poată supravieţui.

Postul, care este nevoinţa abţinerii de la unele mâncăruri şi pofte aducătoare de păcate, îl ajută pe om să-şi biruiască trupul şi să se ridice cu mintea la frumuseţea şi bunătatea lui Dumnezeu. Mai precis, atunci când trupul este înfrânat, sufletul primeşte aripi pentru a se înălţa spre Dumnezeu.

Postul a fost instituit de însuşi Mântuitorul, atunci când, retras 40 de zile în munţii Carantaniei, a postit şi a fost ispitit de diavolul înainte de a începe predicarea Evangheliei. Deci postul îl are în centrul său pe Domnul nostru lisus Hristos, deoarece Lui îi este închinat. Creştinul posteşte pentru Hristos, ca împreună cu Hristos să rămână şi în viaţa pământească şi în cea de dincolo de moarte.

Postul creştin are menirea de a înălţa spiritual pe tot omul care aduce prin post jertfă de laudă şi mulţumire Mântuitorului. Postul este arma creştinului împotriva ispitelor trupeşti şi sufleteşti, este mijlocul de întărire a credinţei, de exersare a milosteniei şi de dobândire a smereniei creştine.

În cultul nostru ortodox, postul, ca mijloc de curăţire trupească şi duhovnicească, se poate clasifica după mai multe criterii. Astfel, după asprimea lui, postul poate fi:

-  Postul total sau ajunarea - acest post presupune abţinerea totală de la orice fel de mâncare şi băutură, o zi sau mai multe zile. Moise, pe muntele Sinai, şi Mântuitorul, înainte de a începe activitatea de propovăduire, au postit patruzeci de zile, durată greu de egalat de oamenii obişnuiţi;

-  Postul aspru - acest post permite consumarea de hrană uscată: pâine, fructe, legume şi apă; un astfel de post a practicat Sf. loan Botezătorul în valea Iordanului;

-  Postul comun (obişnuit) - permite consumul mâncărurilor gătite, la orele de masă obişnuite, dar în cantitate mai puţină şi numai de origine vegetală;

-  Postul uşor (cu dezlegare) - este practicat în zilele de sărbătoare din timpul unui post, fiind permisă consumarea de peşte, ulei şi vin; aceste zile sunt menţionate în calendar.

Postul se poate clasifica şi după lungimea lui. Astfel, el poate ţine o singură zi (aşa este, de pildă, ziua de miercuri în care a fost vândut Mântuitorul; ziua de vineri când a pătimit Hristos; ziua Sfintei Cruci (14 septembrie), care ne aminteşte de suferinţele Mântuitorului pentru păcatele noastre, ziua Tăierii capului Sfântului loan Botezătorul cel mai aspru postitor şi vestitor al pocăinţei (29 august); şi ziua de 5 ianuarie sau Ajunul Bobotezei, care ne aminteşte de catehumenii de odinioară, ce se pregăteau pentru botez).

Posturile pot fi însă şi de durată (ele sunt patru în calendarul ortodox). Cel mai lung şi mai aspru dintre ele este Postul Paştelui (doar sâmbetele şi duminicile sunt dezlegări la ulei şi vin, iar dezlegare la peşte este doar la Bunavestire şi la Florii). Cele şapte săptămâni de nevoinţă pregătesc pe creştini, prin pocăinţă, rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, pentru marea bucurie a învierii. Cântările Postului Mare sunt de o frumuseţe rară, iar în prima săptămână din post se citeşte Canonul de Pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul.

Al doilea post de durată ne pregăteşte pentru bucuria Naşterii Domnului şi el ne aminteşte de patriarhii şi drepţii Vechiului Testament care au trăit în post şi rugăciune şi au adormit cu nădejdea venirii Mântuitorului lisus Hristos. Este un post de 40 de zile, mai puţin aspru decât Postul Paştelui (el ţine de pe 15 noiembrie până pe 24 decembrie); sâmbăta şi duminica ca şi în zilele sfinţilor mai importanţi se mănâncă peşte.

Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ne aminteşte de dragostea şi răbdarea cu care aceştia au predicat Evanghelia şi de moartea mucenicească pe care au îndurat-o în timpul persecuţiilor lui Nero. Durata acestui post este variabilă, în funcţie de data Paştilor (el ţine de luni după Duminica Tuturor Sfinţilor până pe 28 iunie, sărbătoarea celor doi sfinţi).

Ultimul post calendaristic este cel închinat Adormirii Maicii Domnului. El durează 14 zile şi nu este foarte aspru, având în vedere durata şi situarea lui în mijlocul anotimpului cald (el ţine de pe 1 până pe 14 august).

De asemenea, în funcţie de numărul de credincioşi care postesc în acelaşi timp, postul poate fi: post general (toată Biserica) sau local (o regiune, localitate, eparhie). Acesta este fixat de conducerea Bisericii în caz de calamităţi sau doliu în memoria unei mari personalităţi. Este important să ştim că postul poate fi şi particular sau individual, când este ţinut de unii credincioşi în orice perioadă a anului, pentru nevoile lor proprii.

În zilele de post, oricare ar fi acestea, sunt oprite petrecerile şi nunţile.

Întrucât postul nu constituie un scop în sine, ci e doar un mijloc de a tinde spre desăvârşirea morală, el trebuie însoţit întotdeauna de rugăciune, de pocăinţă, de milostenie, de mărturisirea păcatelor.

Clasa a V-a. Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr- Faptă şi răsplată

Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr

(Lc. 16, 19-31)

    

19	Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison f, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit.
20	Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube,
21	şi-ar fi poftit să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; cu toate acestea, înşişi câinii, venind, ei îi lingeau bubele g.
22	Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost îngropat.
23	Şi în iad, fiind el în chinuri, îşi ridică ochii şi-l vede de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui.
24	Şi i-a zis, strigând: Părinte Avraam, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în această văpaie.
25	Dar Avraam i-a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ţi-ai primit pe cele bune în viaţa ta, şi Lazăr, de asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti.
26	Şi peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s'a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi.
27	Şi el a zis: Atunci rogu-te, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu,
28	că am cinci fraţi; să le dea lor mărturie, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.
29	Dar Avraam i-a zis: Îi au pe Moise şi pe profeţi; să asculte de ei.
30	Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci dacă se va duce la ei cineva dintre morţi, se vor pocăi.
31	Şi i-a zis: Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nici dacă ar învia cineva din morţi, tot nu vor crede“. In 11:44-48

Înţelesul pildei este simplu, iar învăţăturile pe care le putem scoate din ea sunt numeroase. În primul rând, vedem că nu ni se spune numele omului bogat, ci numai al săracului: Lazăr. Aceasta pentru că numele păcătoşilor se pomenesc numai pe pământ şi se scriu pe mormintele lor, iar al celor buni şi drepţi sunt cunoscute şi de îngeri în ceruri, fiind scrise în cartea vieţii.

Îngerii scriu în ceruri faptele bune ale oamenilor într-o carte numită „cartea vieţii". Şi demonii au cărţile lor, unde trec faptele rele. La Judecata de la sfârşitul lumii, aceste cărţi se vor deschide şi se vor citi. Cine nu va fi scris în cartea vieţii, va merge la iad.

Vedem, deci, că omul bogat dădea ospeţe zilnic, dar nu dădea sărmanului Lazăr nici măcar din resturile de la mese. Mulţi cred că o astfel de viaţă este fericită. Dar nu e aşa. Dacă munceşti pentru avere, nu e rău; munca ţine trupul sănătos şi îţi face mintea ageră. Dar dacă moşteneşti de la alţii o avere de-a gata, apare ispita de a fi leneş, şi cunoaştem deja urmările acestui păcat, din pilda talanţilor. Bogatul trăia în lux şi în nepăsare, pentru că îl chinuia demonul lenei şi cel al lăcomiei de averi. Inima bogatului era de piatră; dacă i-ar fi dat ceva sărmanului Lazăr, ea s-ar fi despietrit.

Nici bogăţia, nici sărăcia nu ajută cu nimic la mântuire. Dacă eşti bogat şi milostiv, te poţi mântui. Dacă eşti sărac şi nemulţumitor, nu te mântuieşti. Ştim că mulţi sunt care cerşesc fără să fie bolnavi, doar pentru că nu vor să muncească. Lazăr nu era aşa. Vedem că era bolnav: „zăcea", „plin de bube".Nu avea casă, ci stătea la poarta bogatului.

 „Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră; să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă." (I Timotei 6, 17-19)

În faţa morţii, şi săracii, şi bogaţii sunt egali. Toţi mor. Deci a murit şi bogatul, şi săracul, dar fiecare a primit altceva pe lumea cealaltă. Lazăr a fost dus în „sânul lui Avraam", adică în Rai, la pieptul patriarhului Avraam, ca un copil ascultător la pieptul părintelui său. Iar bogatul a ajuns în iad, la plângerea şi scrâşnirea dinţilor, unde îl ardea focul. Şi ce a cerut el în iad? O picătură de apă. Dar nu a primit-o, pentru lipsa de milă pe care a avut-o în viaţă. Bogatul s-a gândit cu durere la fraţii săi, bogaţi ca şi el, care încă nu muriseră. El credea că numai un mort înviat îi mai poate convinge să se schimbe, ca să nu ajungă ca el. Bunul Avraam îi spune că e destul ca ei să creadă în Legea dată prin Moise şi în cuvintele profeţilor. Aşa ne învaţă Hristos: să nu cerem minuni deşarte pentru necredinţa noastră sau a altora.

De fapt, fraţii bogaţi au avut mai târziu şi înviaţi din morţi: pe celălalt Lazăr, prietenul lui Hristos, şi pe Hristos Însuşi. Dar şi noi, cei de azi, avem dovada Învierii lui Hristos, încât nimeni nu poate zice:„Oare există suflet?", „Oare există viaţă veşnică?".

Să ne întărim şi, dacă suntem bogaţi, să ne deschidem inimile şi pentru cei săraci, iar dacă suntem în nevoi, în boală şi suferinţă, să ne mângâiem cu gândul la „sânul lui Avraam", care ne aşteaptă, şi pe unii, şi pe alții.

Clasa a VI-a. Vindecarea celor zece leproşi -Binefacere şi recunoştinţă

Astăzi vom studia mai departe despre o altă minune săvârşită de Mântuitorul Hristos în activitatea Sa publică şi anume, vindecarea celor zece leproşi.

Pericopa evanghelică de la Lc. 17, 11-19:

11	Şi a fost că pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii,
12	intrând într'un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care au stat departe.
13	Şi ei şi-au ridicat glasul, zicând: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!“
14	Şi văzându-i, El le-a zis: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor“. Şi a fost că'n timp ce ei mergeau, s'au curăţit.
15	Iar unul din ei, văzând că s'a vindecat, s'a întors slăvindu-L cu glas mare pe Dumnezeu.
16	Şi a căzut la picioarele Lui, cu faţa la pământ, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean.
17	Şi răspunzând Iisus, a zis: „Oare nu zece s'au curăţit? Cei nouă unde sunt?
18	Nu s'a găsit să se întoarcă să-I dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care e de alt neam?“
19	Şi i-a zis: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit“. Mt 9:22 Mc 5:34 Mc 10:52 Lc 7:50 Lc 8:48 Lc 18:42

•  

       În acest episod scripturistic ni se atrage aminte asupra importanţei virtuţii recunoştinţei.

       Astfel, citim că în urma vindecării de lepră, doar unul dintre cei vindecaţi, văzând binefacerea pe care a primit-o de la Dumnezeu, s-a întors la Hristos, slăvindu-L şi mulţumindu-l în genunchi.

Suntem datori să ne arătăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu, mulţumindu-I pentru binefacerile pe care le trimite neîncetat asupra noastră în toate zilele şi în fiecare ceas şi clipă, în casă, la biserică, pe drum, oriunde.

Cei ce mulţumesc cu recunoştinţă, vor primi de la Tatăl Ceresc mult mai multe daruri decât îşi pot imagina. De aceea, este bine să mulţumim pentru toate lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Cel care-L cunoaşte pe Dumnezeu şi voinţa Sa de mântuire a oamenilor, va ajunge să-I mulţumească nu numai pentru binefaceri, nu numai pentru cele bune, ci şi pentru necazuri şi suferinţe. Căci în planul lui Dumnezeu, toate acestea conduc la curăţirea de patimi şi la sfinţire. Dar nu oricine poate să mulţumească lui Dumnezeu chiar şi pentru necazuri.

Cea mai înaltă rugăciune de mulţumire este Sfânta Liturghie. Ea se mai numeşte şi jertfa euharistică, adică jertfa de mulţumire. Suntem datori ca în fiecare sărbătoare, şi mai ales duminica, să ascultăm slujba Sfintei Liturghii şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat şi ne dă.

Astfel, cei care îi mulţumesc lui Dumnezeu, vor primi de la El nu numai binefaceri materiale, ci mai mult decât atât, vindecare de lepra sufletească (păcatul) şi mântuire.

Pilda recunoştinţei este foarte actuală şi în zilele noastre, când, de cele mai multe ori şi noi, când primim binecuvântarea şi harul dumnezeiesc, uităm să mulţumim.

Să avem deci inimă mulţumitoare şi să învăţăm să mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor pentru toate.