Clasa a IX-a. Tinerii şi viaţa intimă

Omul posedă o seamă de instincte între care se află şi cel sexual, care este unul dintre cele mai puternice. În forma în care se prezintă astăzi, acest instinct există de după căderea lui Adam şi a Evei din Rai. Câtă vreme ei se aflau acolo, instinctul de reproducere nu se manifesta astfel. Sfânta Scriptură spune că: erau amândoi goi, şi Adam şi femeia lui, şi nu se ruşinau (Fac. 2, 25). Aşadar, goliciunea nu le provoca starea pe care o provoacă astăzi vederea unei asemenea persoane. Sfinţii Părinţi spun chiar că, dacă Adam şi Eva nu ar fi căzut, ei s-ar fi înmulţit altfel.

               Deci, unul din cele mai puternice instincte este cel sexual şi el se manifestă, în special, la tinereţe. Şi este normal. Probabil anormalitatea ar surveni în clipa în care el nu s-ar manifesta.

Ca multe alte lucruri pe care Dumnezeu le-a sădit spre a fi folosite cu un anumit scop şi omul le-a pervertit, nici acest instinct nu a scăpat nealterat. Spre deosebire de alte porniri ale omului, acesta comportă două laturi: latura crucii - creşterea copiilor care se nasc şi latura plăcerii. Marea majoritate a oamenilor aleg numai a doua latură. Şi aceasta nu se întâmplă de azi de ieri. Şi în Sfânta Scriptură avem astfel de exemple (Fac. 38, 8-10; Istoria Suzanei). Dar, tot aici ne este dat şi sfârşitul pe care l-au avut aceştia din cauza faptelor pe care le-au făcut sau au dorit să le facă.

          Astăzi observăm o exacerbare a sexualităţii, o „nouă viziune" asupra relaţiilor trupeşti. Această viziune vrea să legitimeze situaţii precum: adulterul, concubinajul, deviaţiile comportamentale sexuale de tot felul etc.

Desfrânarea este prezentată astăzi ca ceva normal în toată mass-media. Sub motto-ul „Trăieşte clipa!", sunt încurajate relaţiile sexuale între tineri înainte de căsătorie, masturbarea şi multe alte anormalităţi.

Astăzi, când pornografia se întâlneşte la tot pasul, când posibilitatea de a păcătui este înlesnită foarte mult, când viaţa religioasă autentică este privită ca o formă de nebunie, când anturajul are un mare rol în formarea personalităţii, când modelele de viaţă ale tinerilor nu mai sunt oamenii cuminţi, virtuoşi, asistăm la o creştere, în rândul tinerilor, a desfrânării, odată cu scăderea vârstei începerii vieţii sexuale.

Cel stăpânit de această patimă îşi pierde simţul pudorii, îşi istoveşte forţele fizice şi psihice, atrăgând cu sine o îmbătrânire prematură, atât fizică cât şi psihică. Desfrânatul devine un egoist, un obsedat, un rob al trupului şi al plăcerilor, el văzând în persoana de lângă el o cetate care trebuie cucerită prin orice mijloace.

          Biserica respinge desfrânarea, căci este unul dintre cele mai mari păcate, care îndepărtează pe om de Dumnezeu: Să nu fii desfrânat! (Ieş. 20, 14), enunţă categoric una din cele zece porunci. În Sfânta Scriptură întâlnim numeroase îndemnuri de a ne feri de patima desfrânării, ca una ce ne depărtează de împărăţia lui Dumnezeu: Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii... nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9-10).

        În creştinism, trupul este templu al Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19), fiind de mare valoare. El participă la lucrarea sufletului în vederea mântuirii. Fiind o parte a firii umane, şi trupul e destinat mântuirii. De aceea, noi nu avem voie să-1 folosim ca un instrument de plăcere, ci doar în vederea mântuirii. Aşadar, el trebuie disciplinat, trebuie condus de către suflet, trebuie spiritualizat, şi nu invers.

         Pentru ca tinerii să fie informaţi privind cu cauzele şi urmările acestei patimi, este nevoie ca în şcoală, dar mai ales în familie, să se facă educaţie sexuală. Biserica nu o respinge, dar felul în care se practică ea astăzi este greşit. Educaţia sexuală nu trebuie să meargă pe linia unei instrucţiuni pro sex, pe linia unei predări a tehnicii actului sexual, a evitării sarcinii sau a bolilor venerice, ci pe înţelegerea sensului profund al sexualităţii. Biserica dezaprobă „iniţierea" sexuală, încurajarea desfrâului, a practicilor sexuale care zdruncină cu putere viaţa spirituală a omului, ameninţându-i mântuirea. O educaţie sexuală creştină trebuie să pună accent pe castitatea premaritală, pe respectul pentru persoana celuilalt, pe disciplinarea instinctelor, pe încurajarea abstinenţei şi fidelităţii în căsătorie.

Din păcate, fecioria este foarte puţin înţeleasă şi respectată în zilele noastre. Experienţa milenară a Bisericii a arătat că ea nu numai că nu dăunează sănătăţii sufleteşti sau trupeşti, ci dimpotrivă: creşte atât rezistenţa fizică, cât şi lungimea vieţii, sporeşte sănătatea psihică, precum şi devenirea duhovnicească.

Dumnezeu a sădit în firea fiecăruia sentimentul că actul intim e un lucru ce se face numai în relaţia de cuplu stabilă a căsătoriei, atunci când cei doi sunt un trup, după cuvântul Sfântului Pavel, care spune: De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 31-32).

Însă şi în cadrul căsătoriei, sexualitatea trebuie să funcţioneze între anumiţi parametri. Căsătoria presupune: respectarea fidelităţii conjugale, condiţie importantă, fără de care se zdruncină şi se pierde iubirea şi respectul dintre soţi, datoria de a naşte copii, dar şi asceza, abstinenţa.

„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva [...]Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!”   (I Cor. 6, 12-15).

Clasa a XII-a. Dialogul între religie şi ştiinţă

               A venit vremea ca oamenii de ştiinţă să dialogheze cu teologii, să arate împreună lucrând, că între ştiinţă şi religie nu există o relaţie de divergenţă ci de convergenţă.
Există totuşi câteva aspecte demne de luat în calcul în ceea ce priveşte relaţia religie-ştiinţă. În lumea modernă religia riscă să evadeze din real, când reduce totul numai la sens, închizându-se în propriul univers, nesocotind structurile universului creat, de care se ocupă ştiinţa, de aceea riscă să nu mai poată comunica cu omul contemporan, să nu-i mai poată transmite mesajul adevărului revelat. Riscă să rămână la „vremea aceea”. Ori misiunea ei astăzi este tocmai de a traduce mesajul revelat din „vremea aceea” în „vremea aceasta” .

                Mulţi teologi contemporani strigă să revenim înapoi la „Părinţii Bisericii”. Aceasta însă nu înseamnă să ne întoarcem la stadiul primitiv din „epoca Părinţilor” de acum 2000 de ani, ci înseamnă să redescoperim dialogul responsabil, cu natura sau relaţia normală cu natura şi mediul înconjurător, să redescoperim spiritul Părinţilor astăzi, reintrând în dialog cu gândirea lor în vremea aceasta şi pentru vremea ce va urma. Şi dacă pentru mulţi din oamenii de ştiinţă „evidenţa lucrurilor” sau ,,raţionalitatea lumii” postulează existenţa unui Creator al lumii acesteia, cu atât mai mult pentru unii teologi sau oameni ai Religiilor, lumea aceasta, desfigurată prin păcat şi transformată în valea plângerii, dobândeşte o valoare inestimabilă în perspectiva veşniciei .

                Dialogul dintre Ştiinţă şi Religie este puternic susţinut de Tradiţia ortodoxă bisericească, conform căreia, nu se poate afirma o ruptură între „natură şi har”, între originea şi sensul care coexistă în lume ca operă raţională a lui Dumnezeu. După Părinţii Bisericii, toate lucrurile îşi au raţiunile lor în Raţiunea Supremă sau în Logosul Divin prin care toate au fost aduse la existenţă.

               Ştiinţa şi Religia sunt convergente sau complementare, conflictul dintre ele apărând acolo unde creatul şi necreatul, originea şi scopul creaţiei sunt considerate ca fiind ireconciliabil opuse. Una dintre problemele străine de spiritul tradiţiei patristice este aceea a judecării raporturilor dintre ştiinţă şi credinţă prin grila reducţionistă a ideologiilor pe care toată lumea le cunoaşte sub numele de Creaţionism şi Evoluţionism . Aceste ideologii nu se regăsesc în teologia Părinţilor. În opinia Părinţilor, cele două puteri, raţiune şi credinţă, coexistă fără probleme într-o manifestare completă pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte ,,raţiunea comparativă care priveşte lucrurile teologic” , iar în cazul raportului natural-supranatural, văd o relaţie sinergică, unde, la nivelul comuniunii omului cu Dumnezeu, în orice progres - spre exemplu în cunoaştere şi desăvârşire - funcţionează principiul sinergiei .

               De aceea, dacă pentru Teologia Ortodoxă nu există un conflict fiinţial între credinţă şi raţiune, între natural şi supranatural, nu există motive puternice pentru abordarea relaţiilor dintre credinţă şi ştiinţă sub semnul adversităţii sau divergenţei. „Ştiinţa nu poate decât să stabilească ceea ce este, nu şi ce trebuie să fie, iar dincolo de domeniul său rămân necesare judecăţile de valoare de tot felul. Religia pe de altă parte, are de a face doar cu evaluări ale gândirii şi acţiunii umane: ea nu poate vorbi cu temei despre fapte şi relaţii între fapte. Potrivit acestei interpretări, binecunoscutele conflicte dintre Religie şi Ştiinţă din trecut, trebuie puse pe seama unei greşite înţelegeri a situaţiei care a fost descrisă” . 

                De ce se vorbeşte de conflicte între Biserici şi ştiinţă când oamenii de ştiinţă au fost şi sunt şi azi în mare parte religioşi? Din cauza unora, care au dorit să facă o separaţie între cele două domenii, afirmând că religia nu se poate niciodată împăca cu ştiinţa deoarece religia nu poate demonstra în mod direct adevărul ideilor sale pe când ştiinţa o poate face.                          

           Scepticii susţin că religia nu poate să-şi demonstreze ideile şi teoriile pe baza experimentului de unde şi apariţia acestui conflict dintre religie şi ştiinţă . Acest conflict este susţinut cu argumente de ordin istoric, pornind de la persecutarea lui Giordano Bruno şi a lui Galileo Galilei de către Biserică în secolul al XVII-lea, până la aversiunea religioasă faţă de teoria evoluţionistă a lui Darwin din secolele XIX–XX. Încetineala cu care Biserica a acceptat anumite idei ştiinţifice a făcut să alimenteze credinţa că teologia nu se va împăca niciodată cu ştiinţa . Pentru Teologia Ortodoxă ,,raţiunea omului este tronul lui Dumnezeu în suflet” . Dar „Ideea unei disjuncţii (cu toate confluenţele şi rezonanţele ce intervin), între sferele culturilor şi cea a civilizaţiei, de prima aparţinând religia, iar de a doua ştiinţa, duce la concluzia că între religie şi ştiinţă nu pot avea loc confruntări întemeiate, nici dispute semnificative, nici rivalităţi serioase” .

           Albert Einstein afirmă că deşi ,,domeniul religiei şi al ştiinţei sunt prin ele însele net delimitate unul faţă de celălalt”, totuşi ,,între ele se creează puternice relaţii şi dependenţe reciproce” datorită religiozităţii omului de ştiinţă . ,,Religiozitatea lui ( a omului de ştiinţă ) stă în uimirea extaziată faţă de armonia legităţii naturale, în care se dezvăluie o raţiune atât de superioară, încât orice gândire cu sens şi orânduire omenească reprezintă un reflex cu totul neînsemnat” . Ideea că religia se opune ştiinţei sau că optând pentru una te împotriveşti celeilalte, este anulată de realitatea de azi care ne arată că numeroşi savanţi au fost şi sunt profund religioşi. Cei mai mulţi dintre cercetători au înţeles că fără credinţă în Dumnezeu nu se poate dobândi adevărata cunoaştere. 

             Doar un dialog autentic între ştiinţă şi religie poate fi o şansă pentru noi oamenii de a-L iubi mai mult pe Dumnezeu Creatorul, pe omul creat după chipul şi asemănarea Sa, şi natura întreagă.

II. Sfinţii Părinţi şi relaţia lor cu ştiinţa

Sfinţii Părinţi nu au văzut între religie şi ştiinţă divergenţă, ci convergenţă, nu opoziţie, ci doar distincţie, acordând în vremea lor un loc semnificativ ştiinţelor. Chiar dacă pare că dialogul teologiei cu ştiinţa s-a dezvoltat cu precădere în utlimii 50 de ani, datorită unor consecinţe surprinzătoare ale unor teorii remarcabile, obţinute în special în fizică, totuşi subiectul acestui dialog este mult mai vechi. Un număr însemnat de Sfinţi Părinţi ai primelor veacuri creştine au fost interesaţi de rezultatele ştiinţelor vremii şi au încercat să le arate în lumina adevărurilor de credinţă. 

             De aceea în spiritul dialogului dintre ştiinţă şi religie „teologii de astăzi trebuie nu doar să repete pe Sfinţii Părinţi ci, în comuniune spirituală cu ei să facă pentru timpul nostru, ceea ce ei au făcut pentru timpul lor: să aibă o atitudine de respect şi de receptare cu discernământ a rezultatelor cunoaşterii umane bazate pe cercetare” .

               Clement Alexandrinul realizează prima încercare savantă de asimilare a culturii păgâne în creştinism. El declară că ,,filosofia greacă a jucat pentru antichitate rolul Vechiului Testament de călăuză spre Hristos” . Fericitul Augustin descoperă în filosofia lui Platon ideea de Treime iar Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful consideră că Logosul s-a revelat în mod parţial şi filosofilor păgâni ca o lumină aşezată în raţiunea filosofică .

Clasa a IX-a. Tinerii şi mass-media

Rolul mass-mediei nu este deloc unul neglijabil în ceea ce priveşte formarea şi educarea tinerilor. Fiecare tânăr citeşte ziare, ascultă la radio sau urmăreşte emisiunile T.V. Internetul este o altă sursă de informare care, chiar dacă este cu mult mai tânără decât cele enumerate mai sus, tinde să le înghită. La vârsta tinereţii, setea de cunoaştere    e enormă şi ea trebuie cumva saturată. Dar... aşa cum un cuţit poate fi folosit atât pentru tăiat pâinea, cât şi pentru ucis, tot astfel şi aceste instrumente de informare pot fi folosite atât în scop constructiv, cât şi distructiv. Scopul constructiv este, din păcate, din ce în ce mai puţin folosit din cauză că nu este dătător de senzaţii prea tari, iar emisiunile educative nu arată întotdeauna cine ştie ce lucruri interesante. Dimpotrivă, scopul dublu distructiv - pentru trup şi, mai ales, pentru suflet - este foarte folosit. Câtă dreptate avea Sfântul Prooroc Isaia când spunea: Moartea a intrat prin ferestrele noastre. Moartea sufletului intră în noi prin ochi. Ele sunt cele mai expuse organe în calea păcatului. De ei depinde curăţia întregului om. Căci Mântuitorul spune foarte clar: Luminătorul trupului este ochiul. Deci, de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. (Mt. 6, 22-23)

Realităţile prezentate în mass-media pot avea un impact cu consecinţe majore în conştiinţa şi comportamentul oamenilor, în general, al copiilor şi tinerilor, în special, întrucât ei formează categoria socială cea mai uşor de cucerit, căci tinerilor li se formează tipare de gândire şi de comportament adaptate la o etică fără constrângeri şi prejudecăţi. Ei găsesc în personajele mediatízate modele pe care vor să le copie şi să le urmeze.

În perioada şcolară, elevul trebuie să facă faţă valului de violenţă şi extravaganţă sexuală, drogurilor şi modalităţilor de sfidare a legii, oferite permanent de filmele şi emisiunile diferitelor televiziuni, ce se întrec în a le prezenta, făcându-1 insensibil la suferinţa şi exploatarea umană, astfel încât şi cele mai oribile evenimente pot fi acceptate ca parte a „distracţiei" zilnice din faţa micului ecran. Astăzi, nici presa, nici televiziunea, nici radioul, nici cinematograful nu mai garantează, prin ceea ce emit, formarea convingerilor şi judecăţilor morale care să determine o conduită umană sănătoasă şi ordinea în viaţa personală, familială şi socială.

Informaţia parvenită prin aceste canale trebuie filtrată, deoarece nu este întotdeauna veridică. Atenţia cuvenită va ajuta să delimităm binele de rău, originalul de neoriginal, realul de imaginar etc. Din nefericire, unii tineri au o slabă capacitate de triere, de ierarhizare a valorilor, intereselor şi aspiraţiilor. Sunt unii care consideră că afişarea expresă a goliciunii trupeşti reprezintă o exprimare a libertăţii omului. Dar aceasta concepţie este greşită. Ceea ce ar trebui sa înţelegem este faptul ca prin acest mod se încalcă, se bate joc de demnitatea umană.

Ca alternative la situaţia dată, trebuie să găsim valorile eterne care leagă între ele tradiţionalele instituţii educative: familia, Biserica, şcoala, în vederea cooperării lor, astfel încât să se poată face faţă la noile conjuncturi sociale şi să se ofere o instruire care să dea caractere morale demne de a fi respectate, preţuind ideea drepturilor şi a libertăţilor, dar mai ales cea a îndatoririlor fundamentale din legea morală creştină.

De aceea, în familie, părinţii trebuie să canalizeze impulsul şi voinţa rebelă a copilului, de la cea mai fragedă vârstă, prin rugăciune, ascultare şi abstinenţă raţională, spre o conduită morală bazată pe dragoste, bunătate, milă, blândeţe, toleranţă. Ei sunt cei care vor selecta cu multă atenţie programele şi publicaţiile urmărite de copii.

Nu degeaba Sfinţii Părinţi sfătuiesc pe oameni - în general - şi pe tineri, în special - să-şi păzească ochii de vederile păcătoase, de imaginile care pot stârni patimile cele trupeşti. Şi acestea sunt din belşug. De aceea, în cazul mass-mediei, trebuie să opereze foarte eficace selectivitatea. Să ajungem să discernem - spre binele nostru - ce este bun şi educativ, de ceea ce este rău şi distructiv. Pentru că excesul de informaţie nu face altceva decât să ne oblige să nu ni se mai pară ceea ce urmărim ca rău, ci ca ceva normal şi chiar necesar (de exemplu crimele, hoţiile sau distracţiile foarte ruşinoase). In felul acesta, vom ajunge robi ai ecranelor, ne vom crea lumea noastră, iluzorie, din care nu vom mai dori să „evadăm".

Mântuitorul Hristos spune în Sfânta Evanghelie că nimeni nu poate sluji la doi domni. Să fim noi stăpânii informaţiei şi a ceea ce ni se oferă şi nu ea să ne stăpânească. Doar în felul acesta vom arăta că suntem creştini, nu numai cu numele, ci şi cu fapta. în felul acesta, vom arăta că, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem fi mai puternici decât orice super erou al filmelor T.V., nelăsându-ne biruiţi de slăbiciunile noastre sau de cei aflaţi în spatele mass-mediei. Şi, nu în ultimul rând, alegând doar ceea ce este folositor sufletului, vom fi plăcuţi lui Dumnezeu cu Care, mai devreme sau mai târziu, ne vom întâlni faţă în faţă. La această întâlnire, toate mizeriile morale pe care le-am acumulat prin mass-media se vor preface în judecători ai noştri, care ne vor condamna veşnic, mizerii morale care până ieri ne îndemnau mieros să ne mai îndulcim puţin din frumuseţile păcătoase ale acestei lumi.   Şi  cum necuratul... n-are moştenire întru Împărăţia lui Hristos şi Dumnezeu (Ef. 5, 5), să nu cumva să auzim şi noi înfricoşătorul glas al lui Hristos: duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Mt. 25, 41).

Poate ne întrebăm: „cum putem discerne ce este bun şi ce nu?" Răspunsul e simplu: citind din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale Sfintei Scripturi care ne învaţă să fim nişte oameni curaţi sufleteşte, responsabili, demni, vrednici a auzi la Judecata de Apoi cuvintele blânde a lui Hristos: veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii (Mt. 25,34); ascultând sfaturile părinţilor; ţinând legătura cu părintele duhovnic etc.

Despre publicitate

Unul dintre aspectele majore ale mass-mediei îl formează „bombardarea" continuă cu reclame. De multe ori mesajul promovat de reclame este corect, însă există numeroase cazuri când acestea se folosesc de slăbiciunea umană, apelând la instinctele sexuale sau la emoţiile oamenilor, întrucât producătorului, care depinde de vinderea produsului său, nu-i pasă dacă reclama ţine cont de normele morale sau nu.

Creştinii trebuie să se raporteze întotdeauna la valorile împărăţiei lui Dumnezeu şi de aceea trebuie să treacă mesajul reclamei prin filtrul promovat de acestea. De exemplu, nici un produs nu-ţi garantează dobândirea fericirii (căci aceasta vine de la Dumnezeu), după cum nici o persoană care dobândeşte un produs nu trebuie să stârnească gelozia, invidia sau mânia celor din jurul ei.

Există reclame, printre reclame. Uneori, acestea sunt în beneficiul consumatorului, întrucât el este informat corect asupra calităţii unui produs. Alteori, reclamele încalcă codul etic: de exemplu, parfumurile, hainele, accesoriile etc. nu vor face pe nimeni mai frumos sau mai deştept ci doar, eventual, mai interesant, mai altfel (nu neapărat mai bun).

Clasa a X-a. Contribuția Mitropoliților români la dezvoltarea culturii naționale (Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul)

Biserica Ortodoxă s-a aflat în centrul vieţii poporului român încă de la începutul existenţei sale. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor săi adevărurile veşnice ale Evangheliei: dragostea de Dumnezeu şi de oameni, buna înţelegere, frăţietatea, dreptatea. în vremuri grele, Biserica i-a mângâiat sufleteşte, le-a întărit nădejdea într-un viitor mai bun; a fost, prin slujitorii ei, îndrumătoarea culturii, artei, şi organizatoarea primelor instituţii de asistenţă socială pe întreg cuprinsul românesc.

Mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi-au adus o contribuţie de seamă la consolidarea conştiinţei de unitate naţională românească şi la apărarea credinţei ortodoxe în faţa acţiunilor prozelitiste. Printre aceştia, amintim pe mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, şi Antim Ivireanul al Ţării Româneşti.

Mitropolitul Varlaam

S-a născut într-o familie de răzeşi din Vrancea şi a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Secu. Pentru viaţa sa curată şi preocupările cărturăreşti a fost ales în anul 1632, mitropolit al Moldovei.

Activitatea cultural-tipografică este cea mai de seamă din activităţile sale ca mitropolit. Venind în scaunul mitropolitan, înfiinţează, în colaborare cu domnitorul Vasile Lupu prima tipografie din Moldova, la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi. Aici va tipări şi cărţile sale cele mai valoroase.

Cazania sau Cartea românească de învăţătură (1643) este cea mai însemnată lucrare a sa, dar şi cea mai de seamă din istoria vechii culturi româneşti, deoarece are cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române din prima jumătate a secolului XVII. Cuprinde predici şi învăţături prezentate în unele duminici şi sărbători creştine. Mitropolitul moldovean a strâns în această lucrare vechile cazanii (învăţături) traduse de unii cărturari, le-a revizuit şi le-a dat o formă literară românească curată. Această carte a cunoscut o largă difuzare în toate zonele ţării, spre deosebire de alte cărţi româneşti vechi, contribuind astfel nu numai la întărirea ortodoxiei, ci şi la păstrarea unităţii naţionale româneşti.

Şapte Taine şi Răspuns la catehismul calvinesc au fost cărţi scrise pentru a veni în sprijinul românilor ortodocşi din Transilvania care se confruntau cu propaganda calvină.

Alte activităţi

în timpul păstoririi mitropolitului Varlaam, domnitorul Vasile Lupu a ctitorit Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, capodoperă a artei moldoveneşti, şi în anul 1641 a împodobit-o cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva.

La îndemnul său, domnitorul Vasile Lupu pune bazele primei instituţii de învăţământ superior din Moldova: Colegiul de la Trei Ierarhi, devenit mai târziu Academie. Mitropolitul Varlaam a avut un rol însemnat în pregătirea Sinodului de la Iaşi, din anul 1642. în acest sinod s-a aprobat Mărturisirea de credinţă a Mitropolitului Petru Movilă al Kievului, lucrare ce prezintă adevărurile de credinţă ortodoxă. Preţuirea de care s-a bucurat mitropolitul Varlaam în Răsăritul ortodox, cât şi prestigiul la care ajunsese în timpul său ţara şi Biserica Moldovei, au fost evidenţiate şi de alegerea sa printre cei trei candidaţi la scaunul patriarhal din Constantinopol. în anul 1653, când Vasile Lupu şi-a pierdut tronul, Mitropolitul Varlaam se retrage la mănăstirea Secu, trăind în liniştea mănăstirii până în anul 1657, când trece la cele veşnice. A fost îngropat lângă zidul de sud al Bisericii Mănăstirii Secu. în ziua de 12 februarie 2007, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a propus spre canonizare, care s-a realizat pe data de 29 (30) august 2007. Este sărbătorit în fiecare an la data de 30 August.

Mitropolitul Dosoftei

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 în Suceava. în anul 1658 este hirotonit şi ales episcop de Huşi, apoi devine episcop de Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei.

El a tradus, pentru prima oară în româneşte, „Istoriile" lui Herodot. De asemenea, a mai tradus un „Pateric grecesc" şi cartea „Mântuirea păcătoşilor".

Primele cărţi tipărite au fost „Psaltirea în versuri" şi „Acatistul Născătoarei de Dumnezeu". „Psaltirea în versuri" a fost prima versificare a Psalmilor într-o limbă naţională, din Biserica Ortodoxă, realizată pentru a încuraja şi înlesni citirea şi înţelegerea Psalmilor. Ea a apărut în 1673, în Polonia, fiind prima lucrare poetică de mare întindere din limba română, având peste 500 de pagini cu peste 8500 de versuri. Această lucrare a stat la baza poeziei culte române. La sfârşitul acestei lucrări, Dosoftei a tipărit şi versurile lui Miron Costin privitoare la originea neamului românesc.

         De asemenea, a tipărit noi cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română, atât de necesare preoţilor şi credincioşilor, precum „Dumnezeiasca Liturghie", „Psaltirea de-nţăles",  care a stat de fapt la baza „Psaltirii în versuri", cu text paralel în română şi slavonă.

         O însemnătate mare pentru literatura noastră veche are monumentala operă cunoscută sub titlul de „Viaţa şi petrecerea sfinţilor" sau „Proloagele", tradusă după cărţi greceşti şi slavone, cu scopul de a fi citită şi de a-i sensibiliza pe credincioşi.

        Ca şi „Cazania" lui Varlaam, „Proloagele" au stat la temelia prozei literare române.

Mitropolitul Dosoftei a fost un neîntrecut învăţător al dreptei credinţe în limba poporului său, unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, primul poet naţional, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura universală şi din cea istorică în româneşte, primul traducător al cărţilor de slujbă în româneşte în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii, ctitor al limbajului liturgic prin Liturghierul tradus şi tipărit la Iaşi, unul dintre primii cunoscători şi traducători din literatura patristică şi post patristică şi care a contribuit la formarea limbii literare româneşti. Moare în Polonia, în anul 1693.

Mitropolitul Antim Ivireanul

            Originar din Iviria (Georgia de azi), a căzut din tinereţe în robia turcilor, care l-au dus la Istanbul. După eliberare, a trăit în preajma Patriarhiei Ortodoxe, unde a învăţat numeroase meserii, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă. în anul 1690 este adus în Ţara Românească de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Aici, îşi va pune toate cunoştinţele şi priceperile sale în slujba poporului român şi a Bisericii sale.                 

Activitatea cultural-tipografică a început-o de când era simplu monah, apoi a continuat-o ca episcop, la Râmnic. Din anul 1708, a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti. în decursul păstoririi sale, a înfiinţat tipografii unde şi-a format şi ucenici tipografi. A tipărit în limba română un număr mare de cărţi religioase şi filosofice atât pentru credincioşii români, cât şi pentru credincioşii ortodocşi de limbă greacă, arabă şi georgiană.

            Prin tipărirea a numeroase cărţi de cult în limba română (Psaltire, Liturghier, Ceaslov, Molitfelnic etc), mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi desăvârşit introducerea limbii române în toate slujbele bisericii şi de a crea o limbă liturgică românească, folosită în mare parte şi astăzi.

            Cartea numită Didahiile este una din operele sale valoroase cu care a îmbogăţit cultura românească, datorită stilului ei literar. Valoarea acestei cărţi i-a adus şi meritul de a fi considerat întemeietorul oratoriei religioase la români. Atât predicile sale elaborate cu o înaltă competenţă, cât şi cărţile scrise pentru zidirea sufletească a credincioşilor, ni-1 înfăţişează pe mitropolitul Antim ca pe un om cu o cultură deosebită.

         Alte activităţi Vrednicul mitropolit este ctitorul Mănăstirii Antim din Bucureşti. Planurile de ridicare a bisericii au fost întocmite de el.

         Mitropolitul înfiinţează aici o instituţie de asistenţă socială pentru sprijinul celor aflaţi în nevoi. S-a îngrijit cu multă dragoste şi de românii ortodocşi din Transilvania, care se aflau în grea suferinţă produsă de dezbinarea Bisericii Ortodoxe din anul 1701. A trimis în Transilvania un ucenic al său ca să tipărească la Alba Iulia cărţi pentru folosul sufletesc al ortodocşilor. Le-a trimis scrisori de încurajare, îndemnându-i să rămână statornici în dreapta credinţă. A hirotonit preoţi şi diaconi pentru bisericile lor. Deşi nu era român, mitropolitul Antim a fost un patriot înflăcărat şi un aprig luptător împotriva asupririi turceşti. Pentru aceasta a suferit în închisoare şi a fost caterisit în urma unor învinuiri nedrepte. Urma să fie închis pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai. Mitropolitul Antim Ivireanul n-a mai ajuns acolo deoarece a fost ucis în anul 1716 şi aruncat într-un râu, lângă Adrianopol, de către ostaşii turci care-1 însoţeau spre muntele Sinai. La 250 de ani după moartea sa mucenicească, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a anulat nedreapta caterisire, iar în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinţilor. Pomenirea lui se face în fiecare an, la 27 septembrie.