Clasa a IX-a. Tinerii şi viaţa intimă

Omul posedă o seamă de instincte între care se află şi cel sexual, care este unul dintre cele mai puternice. În forma în care se prezintă astăzi, acest instinct există de după căderea lui Adam şi a Evei din Rai. Câtă vreme ei se aflau acolo, instinctul de reproducere nu se manifesta astfel. Sfânta Scriptură spune că: erau amândoi goi, şi Adam şi femeia lui, şi nu se ruşinau (Fac. 2, 25). Aşadar, goliciunea nu le provoca starea pe care o provoacă astăzi vederea unei asemenea persoane. Sfinţii Părinţi spun chiar că, dacă Adam şi Eva nu ar fi căzut, ei s-ar fi înmulţit altfel.

               Deci, unul din cele mai puternice instincte este cel sexual şi el se manifestă, în special, la tinereţe. Şi este normal. Probabil anormalitatea ar surveni în clipa în care el nu s-ar manifesta.

Ca multe alte lucruri pe care Dumnezeu le-a sădit spre a fi folosite cu un anumit scop şi omul le-a pervertit, nici acest instinct nu a scăpat nealterat. Spre deosebire de alte porniri ale omului, acesta comportă două laturi: latura crucii - creşterea copiilor care se nasc şi latura plăcerii. Marea majoritate a oamenilor aleg numai a doua latură. Şi aceasta nu se întâmplă de azi de ieri. Şi în Sfânta Scriptură avem astfel de exemple (Fac. 38, 8-10; Istoria Suzanei). Dar, tot aici ne este dat şi sfârşitul pe care l-au avut aceştia din cauza faptelor pe care le-au făcut sau au dorit să le facă.

          Astăzi observăm o exacerbare a sexualităţii, o „nouă viziune" asupra relaţiilor trupeşti. Această viziune vrea să legitimeze situaţii precum: adulterul, concubinajul, deviaţiile comportamentale sexuale de tot felul etc.

Desfrânarea este prezentată astăzi ca ceva normal în toată mass-media. Sub motto-ul „Trăieşte clipa!", sunt încurajate relaţiile sexuale între tineri înainte de căsătorie, masturbarea şi multe alte anormalităţi.

Astăzi, când pornografia se întâlneşte la tot pasul, când posibilitatea de a păcătui este înlesnită foarte mult, când viaţa religioasă autentică este privită ca o formă de nebunie, când anturajul are un mare rol în formarea personalităţii, când modelele de viaţă ale tinerilor nu mai sunt oamenii cuminţi, virtuoşi, asistăm la o creştere, în rândul tinerilor, a desfrânării, odată cu scăderea vârstei începerii vieţii sexuale.

Cel stăpânit de această patimă îşi pierde simţul pudorii, îşi istoveşte forţele fizice şi psihice, atrăgând cu sine o îmbătrânire prematură, atât fizică cât şi psihică. Desfrânatul devine un egoist, un obsedat, un rob al trupului şi al plăcerilor, el văzând în persoana de lângă el o cetate care trebuie cucerită prin orice mijloace.

          Biserica respinge desfrânarea, căci este unul dintre cele mai mari păcate, care îndepărtează pe om de Dumnezeu: Să nu fii desfrânat! (Ieş. 20, 14), enunţă categoric una din cele zece porunci. În Sfânta Scriptură întâlnim numeroase îndemnuri de a ne feri de patima desfrânării, ca una ce ne depărtează de împărăţia lui Dumnezeu: Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii... nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9-10).

        În creştinism, trupul este templu al Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19), fiind de mare valoare. El participă la lucrarea sufletului în vederea mântuirii. Fiind o parte a firii umane, şi trupul e destinat mântuirii. De aceea, noi nu avem voie să-1 folosim ca un instrument de plăcere, ci doar în vederea mântuirii. Aşadar, el trebuie disciplinat, trebuie condus de către suflet, trebuie spiritualizat, şi nu invers.

         Pentru ca tinerii să fie informaţi privind cu cauzele şi urmările acestei patimi, este nevoie ca în şcoală, dar mai ales în familie, să se facă educaţie sexuală. Biserica nu o respinge, dar felul în care se practică ea astăzi este greşit. Educaţia sexuală nu trebuie să meargă pe linia unei instrucţiuni pro sex, pe linia unei predări a tehnicii actului sexual, a evitării sarcinii sau a bolilor venerice, ci pe înţelegerea sensului profund al sexualităţii. Biserica dezaprobă „iniţierea" sexuală, încurajarea desfrâului, a practicilor sexuale care zdruncină cu putere viaţa spirituală a omului, ameninţându-i mântuirea. O educaţie sexuală creştină trebuie să pună accent pe castitatea premaritală, pe respectul pentru persoana celuilalt, pe disciplinarea instinctelor, pe încurajarea abstinenţei şi fidelităţii în căsătorie.

Din păcate, fecioria este foarte puţin înţeleasă şi respectată în zilele noastre. Experienţa milenară a Bisericii a arătat că ea nu numai că nu dăunează sănătăţii sufleteşti sau trupeşti, ci dimpotrivă: creşte atât rezistenţa fizică, cât şi lungimea vieţii, sporeşte sănătatea psihică, precum şi devenirea duhovnicească.

Dumnezeu a sădit în firea fiecăruia sentimentul că actul intim e un lucru ce se face numai în relaţia de cuplu stabilă a căsătoriei, atunci când cei doi sunt un trup, după cuvântul Sfântului Pavel, care spune: De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 31-32).

Însă şi în cadrul căsătoriei, sexualitatea trebuie să funcţioneze între anumiţi parametri. Căsătoria presupune: respectarea fidelităţii conjugale, condiţie importantă, fără de care se zdruncină şi se pierde iubirea şi respectul dintre soţi, datoria de a naşte copii, dar şi asceza, abstinenţa.

„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva [...]Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!”   (I Cor. 6, 12-15).