marți, 29 martie 2011

Clasa a X-a. Religiile Orientale: Hinduismul

A. HINDUISMUL

Hinduismul, fiind una dintre cele mai importante religii politeiste din Asia, se deosebeşte de celelalte religii prin faptul că nu are un întemeietor care să le descopere oamenilor calea adevărată, cunoaşterea divinităţii sau legile de conduită în această viaţă. Religia hindusă propune mai multe căi prin care oamenii pot să ajungă la adevărul suprem (astfel fiecare om putând primi iluminarea).
Istoricii plasează începutul hinduismului înjurai anului 1500 î. Hr., când au apărat şi primele texte considerate de origine divină.
După învăţătura pe care o susţine şi după perioadele istorice în care a apărat şi s-a dezvoltat, hinduismul poate fi împărţit în:
- hinduism vedic;
- hinduism brahmanic;
- hinduism medieval;
- hinduism modern;
- hinduismul contemporan.
Hinduismul vedic (1500 - 450 î. Hr.)
Punea accent pe importanţa vieţii din lumea aceasta, acordând importanţă deosebită naturii. Specifice acestei perioade, scrierile Veda (Ştiinţa sacră) de origine divină, conţin multe imnuri închinate unor elemente sau puteri din natură, zeificate. Rugăciunile, invocaţiile rituale şi laudele aveau ca scop îndeplinirea cererilor către zei: viaţă îndelungată, recolte bogate, sănătate etc. în unele dintre aceste texte se observă întrebări legate de originea lumii, a timpului, de structura personalităţii umane.
La început, ceremonialul religios era condus de către capul familiei şi cuprindea ritualuri de iniţiere, ritualuri de purificare precum şi ofrande zilnice aduse zeilor. Apoi a apărat un cult public, templul fiind în centrul preocupărilor religioase.
Hinduismul brahmanic (450 î. Hr. - 600 d. Hr.)
A luat naştere din credinţa că jertfele de animale erau necesare a se face în mod repetat, pentru a se menţine ordinea în Univers şi în societate.
Scrierile de bază ale hinduismului brahmanic - Brahmana (comentarii brahmanice) descriu rolul şi importanţa sacrificiului pentru viaţa religioasă. S-a ajuns la diminuarea credinţei în zei, consideraţi muritori căci viaţa lor era dependentă de sacrificiile aduse de oameni. Astfel, s-au impus preoţii (brahmanii), care au ajuns să fie consideraţi egali cu zeii. Potrivit textelor considerate sacre, mântuirea putea fi obţinută prin aducerea unei jertfe sau prin achitarea taxei pentru săvârşirea ei.
Ca urmare a abuzurilor apărute în acest context, s-au dezvoltat noi religii - jainismul şi budismul. Textele Upanişadelor propun ca alternativă asceza şi meditaţia contemplativă.
Învăţătura hindusă are în central său două concepte: karma (faptă) şi samsara (reîncarnare). Astfel, sufletul participă la un ciclu existenţial continuu — naştere-moarte-renaştere — determinat de faptele bune sau rele pe care le-a săvârşit într-o viaţă anterioară.
Eliberarea din succesiunea reîncarnărilor se face prin efort propriu, prin purificarea vieţii şi prin exerciţii psiho-fizice (yoga). Acestea conduc la scopul ultim al existenţei umane, când, în lipsa conştiinţei şi personalităţii care dispar, sufletul ajunge să se identifice cu Brahman (Fiinţa supremă), principiul absolut şi impersonal, în care se regăsesc toate sufletele individuale ajunse la eliberare.

Tehnica yoga presupune însuşirea mai multor exerciţii fizice şi spirituale:
1.Infrănările, adică ferirea de ucidere, minciună, furt, avariţie şi încurajarea abstinenţei sexuale;
2.Disciplinele, adică purificarea interioară a organelor, dar şi a psihicului, prin cunoaşterea de sine, împăcarea;
3.Aşezarea corpului în anumite poziţii;
4.Disciplinarea ritmului respiraţiei;
5.Suprimarea fluxului de gânduri;
6.Fixarea atenţiei într-un singur punct;
7.Meditaţia, concentrarea;
8.Dobândirea cunoaşterii adevărate a sinelui, ultima treaptă a tehnicii yoghine, care eliberează pe om de ciclul reîncarnărilor, acesta întorcându-se în Absolutul din care a emanat.

Cei care practică yoga au nevoie de un guru pentru a fi iniţiaţi.
În perioada hinduismului brahmanic, societatea hindusă a cunoscut împărţirea în patra caste, ordonate ierarhic: preoţii {brahmanii), domnitorii şi războinicii (kshatriya), negustorii şi agricultorii (vaisyas) şi servitorii (sudras). Cei aflaţi în afara sistemului de caste erau numiţi paria (pauchamas). Doar reîncarnarea putea face trecerea de la o castă la alta.
      
       Hinduismul medieval (600 - 1000 d. Hr.)
Doctrina acestei perioade cuprinde reinterpretări ale perioadelor anterioare, unele păstrându-se şi astăzi. Gândirea şi viaţa religioasă aveau în prim plan trei zei: Brahma, Shiva şi Vishnu, care sunt de fapt cele 3 ipostaze ale realităţii ultime, Brahman, fiecare cu roluri diferite. Astfel, Brahma este considerat creatorul lumii. Fiind însă mai departe de viaţa acesteia, este mai puţin popular. Shiva este Marele Distrugător, dar şi regeneratorul vieţii, cel care ajută lumea să se purifice prin reîncarnare şi să se înalţe spiritual. Considerat protectorul asceţilor, el dispreţuieşte ierarhia socială, fiind venerat de membrii tuturor castelor. Vishnu este păstrător al ordinii cosmice. Simbolizând supremaţia castei brahmanilor, stabilitatea socială şi bunăstarea.
       Hinduismul modern (după anul 1000 d. Hr.)
Interpretând diferit Vedele, unii hinduşi săvârşesc ritualuri din perioada vedică, alţii, ritualuri sacerdotale sau idolatrizează zeităţi ale hinduismului medieval. Astfel, fiecare adept este fidel unui zeu la care se închină zilnic, dar face apel şi la alte zeităţi, atunci când trebuie să depăşească anumite obstacole în viaţă.
In lumea contemporană, hinduismul trece printr-un curent reformator, fiind influenţat de creştinism şi de cultura europeană.
Templele sunt locaşuri închinate anumitor zeităţi, întrucât se crede că fiecare zeitate locuieşte în templul închinat ei. El păstrează statuia zeului venerat de cei care vin la templu. Cu prilejul anumitor sărbători, templul devine loc de pelerinaj. Acesta are ca scop atragerea bunăvoinţei zeului venerat la templul respectiv, prin aducerea de jertfe.
La râul Gange, considerat sfânt, se desfăşoară anumite ritualuri întrucât se crede că izvorăşte din picioarele lui Vishnu şi se rostogoleşte peste capul şi părul zeului Shiva, care locuiesc în ceruri. Hinduşii intră în apa Gangelui pentru a se purifica de păcate. Ofrandele se aduc adesea vacilor, considerat animale sacre şi mame ale naturii. Ei cred că fiecare parte a corpului acestui animal este locuită de o anumită zeitate.
Din casta brahmanilor fac parte astăzi profesorii universitari, ziariştii, oamenii politici. Kshatria cuprinde prinţii şi militarii. A treia castă, vaisyas, cuprinde pe agricultori, meşteşugari şi negustori, a căror responsabilitate este de a face ca ţara să prospere. Din ultima castă, sudras, fac parte meşteşugarii, croitorii, pescarii. Categoria paria cuprinde măturătorii de străzi, care nu au nici un fel de drepturi.
Concluzie
Hinduismul nu este o religie unitară, ci un complex de curente religioase, acumulate pe parcursul a cinci milenii de viaţă religioasă. Mai mult, hinduismul nici nu este o religie în înţelesul propriu al cuvântului, ci mai degrabă un sistem socio-religios, un mod de viaţă.
De multe ori, însuşi Dumnezeu, văzând depărtarea noastră de El, caută să ne inducă o stare în urma căreia să dorim împăcarea, şi aceasta o face prin încercări, ale vieţii noastre, întâmplări anume alese, care fie ne opresc de la săvârşirea unor păcate, fie ne întorc la El.

miercuri, 9 martie 2011

Clasa a X-a. Stilul bizantin.

Începuturile acestui stil se găsesc în perioada dintre secolele IV-V, în cadrul antichităţii târzii. Se dezvoltă în trei etape: secolele IV-VI, VI-XII, XII-XV.
In prima perioadă edificiile, în mare majoritate biserici, erau ridicate pe un plan bazilical cu 3, 4 sau 5 nave, preluat de la vechea bazilică romană. Ca o excepţie, Biserica San Vitale din Ravenna, Italia, are un plan octogonal. Cea mai reprezentativă caracteristică a stilului este utilizarea mozaicurilor pentru decorarea interioară, fiind faimoase cele de la catedrala Sf. Sofia din Constantinopolazi Istambul (imaginea din dreapta) şi San Vitale din Ravenna.
Prin dimensiunile sale şi impresia de spaţialitate din interior, catedrala Sf. Sofia este o încercare a omului de a reprezenta imensitatea şi infinitatea cosmosului.
În acelaşi secol VI încep să fie construite biserici cu plan de cruce greacă (biserica Sf. Ioan din Efes) cu 5 cupole, sau de octogon înscris într-un pătrat (San Vitale din Ravenna, imaginea din stânga).
În secolul IX se impune planul de cruce greacă, se aduc modificări sistemului de susţinere a cupolei (acum se sprijină direct pe ziduri, fiind eliminaţi contraforţii). Concomitent, apar decoraţiile exterioare care ating apogeul dezvoltării in secolele X (arcade oarbe, cărămidă colorată şi ceramica smălţuită acoperă zidurile) şi XV (sculpturi şi fresce)
  Cea de-a treia perioadă a bizantinului (secolul XV) începe cu dinastia Comnenilor. Cele mai importante edificii sunt biserica Pantokratonului, panteon pentru zece generaţii de împăraţi, Comneni şi Paleologi, şi Chora (azi Kahrie Djami), cea mai elegantă biserică bizantină după Sf. Sofia.
Bisericile de stil bizantin se caracterizează prin:
  • planul cruciform care reiese din apariţia absidelor în pereţii laterali,
  • împărţirea în trei încăperi: pronaos, naos si altar, ultimele doua despărţire între ele prin catapeteasmă,
  • acoperişul în formă de bolta arcuită,
  • prezenţa unei cupole centrale ridicată deasupra naosului în care este pictat Hristos Pantocratorul,
  • contrastul evident dintre aspectul exterior simplu şi sobru şi interiorul bogat ornamentat prin picturi sau mozaicuri.
  • Sculptura este foarte săracă, prezentă numai la ornamentarea ferestrelor, uşilor şi coloanelor.
Voi posta câteva imagini cu o reprezentare tridimensională a Mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti spre a vizualiza mai bine elementele specifice stilului bizantin. În prima fotografie observăm stilul cruciform...
O caracteristică a stilului bizantin e prezenţa turlelor cu cupole rotunjite, semicirculare. În cazul bisericii de faţă observăm un brâu ce imită sfoara împletită, care înconjură biserica. Acesta este un element specific stilului românesc, simbolizând veşnicia.


Catedrala Sf. Sofia      În cele ce urmează ne vom îndrepta atenţia către catedrala Sf. Sofia, cel mai cunoscut si mai reuşit monument bizantin. A fost construită în secolul VI (inaugurata in 537) din dorinţa împăratului Iustinian de a lasă lumii un monument care sa rămână unic prin grandoare şi să-i poarte faima multe secole după moartea sa. A fost proiectată de către arhitectii Arthemios şi Isidoros. Ca o curiozitate, putem menţiona faptul că, deşi situată într-una din cele mai active zone seismice din Europa, cutremurele nu i-au afectat structura de rezistenţă. Unele teorii afirmă că aceasta s-ar datora atât sistemului foarte ingenios de susţinere a cupolei cât şi faptului că în mortarul iniţial s-a adăugat şi cărămidă pisată, ceea ce ar da o mare elasticitate zidurilor.
  Ca toate bisericile bizantine din secolele IV-IX, Sf. Sofia este total lipsită de ornamentaţii exterioare, splendoarea sa bazându-se pe partea interioară.
  Intrarea în edificiu se face printr-o galerie închisă (nartex), prin 9 porţi.
 Poarta centrala era rezervata împaratului si suitei sale. Din aceasta prima galerie, alte 5 porţi duc într-un al doilea nartex din care, prin alte 9 porţi, se ajunge în nava centrală, un imens patrulater cu laturile de 77, respectiv 71,7 metri. Deasupra navei centrale se înalţă gigantica si totuşi maiestuoasa cupola principală de căramidă de 33 de metri în diametru, la o înălţime de 56 de metri faţă de sol. Ea se sprijină pe doua cupole mici şi două semicupole care distribuie greutatea pe patru contraforţi imenşi. Pentru iluminarea interiorului, în baza cupolei s-au aplicat 40 de ferestre.
  În 1453 Constantinopolul este cucerit de turci care adaugă 4 minarete edificiului si acoperă mozaicurile cu un strat gros de tencuială datorită interdicţiei Coranului de a avea reprezentări vizuale în lăcaşurile de rugăciune.

Clasa a X-a. Stilul romanic.


STILUL ROMANIC. Elementele fundamentale ale stilului basilical persistă sub diverse forme şi în sinteze noi, în stilurile ulterioare de artă din Apus, până azi. Stilul romanic, inexact numit romano-bizantin şi latin, este cel dintâi stil de artă propriu al Apusului din Evul Mediu, avându-şi începuturile în Franţa şi nordul Italiei (Lombardia).
             El s-a format în perioada sec. VIII-XII, fiind rezultat din contopirea vechii arte galo-romane cu influenţe orientale. Arta galo-romană era provenită din arta galilor romanizaţi şi cultura naţională a popoarelor germanice, stabilite în Apus (goţi, alemani, germani, franci, anglo-saxoni). Influenţele orientale au fost aduse în Apus atât de maurii din Spania, cât şi de pelerini, călugări, comercianţi, iar din sec. XI de cruciaţi, care pun în contact cultura apuseană cu cea bizantină şi arabă.
           Stilul romanic este specific religios, majoritatea construcţiilor aparţinând mănăstirilor, pe lângă marile ordine călugăreşti apusene medievale, ce exercitau în epocă o puternică influenţă asupra tuturor domeniilor de viaţă (filozofie, artă, cultură). Construite pentru a cuprinde mari mulţimi de oameni, bisericile în stil romanic se caracterizează prin dimensiunile lor mari, masivitatea construcţiei, aspect sobru, greoi în exterior, obscur în interior, cu lumină puţină, cu decoraţii fantastice. Unele, ca nişte cetăţi, au ziduri groase, cu creneluri, uşi şi ferestre strâmte (ex. bisericile cetăţi ale saşilor din Ardeal, bisericile din Royat, în Franţa, sec. XH).
Privind caracterele generale ale acestui stil se observă:
Coloane cu capiteluri sculptate 
 Interiorul e împărţit în mai multe nave, delimitate prin coloane cu capiteluri sculptate şi legate între ele prin arcuri semicirculare în jurul altarului, numite deambulatorii. Deambulatoriile sunt flancate din loc în loc de absidiole sau capele razante, unde se păstrează relicve sfinte (moaşte). Pe aceste deambulatorii (coridoare) circulă credincioşii care vin să vadă şi să se închine în absidiole la sfintele moaşte sau oseminte de sfinţi. Cu timpul, navele laterale au tavanul boltit; caracteristic bisericilor apusene, de orice stil, este chorul (o solee mult avansată în naos, v. Solee). Chorul este ca şi altarul mai înalt decât restul bisericii, pentru că sub el, ca şi sub altar, sunt construite cripte.
Un loc important în ornamentaţia interiorului bisericilor apusene îl ocupă sculptura figurativă (animale fantastice, oameni), inspirate din manuscrisele figurate (manuscrise cu miniaturi) bizantine şi apusene.
Arcul roman-semicircular, rotund. 
Stilul romanic se numeşte şi stilul arcului rotund, deoarece foloseşte, în construcţie, la legătura dintre coloane, cât şi ca element decorativ (la faţade, galerii), arcul roman (un semicerc perfect).
Şi ferestrele, la început mici şi puţine, mai târziu multe şi mari, sunt terminate tot în formă de arc rotund, cu bogate ornamente şi vitralii (din sec. XII).
Biserica din Cluny, sec. XIII.
Dintre monumentele reprezentative ale stilului romanic se mai păstrează restaurate, în Franţa: Capela Palatină din Aachen (biserica palatului lui Carol cel Mare, anul 805), biserica mănăstirii benedictine din Cluny, cea mai mare biserică creştină a epocii (sec. XIII), cu cinci nave, două transepte, altar cu deambulatoriu şi cinci capele razante (distrusă în 1789, în Revoluţia franceză), biserica Saint Germain (Toulouse), Saint Pierre din Moissac etc. In Anglia: Capela Sf. Ioan, a turnului din Londra, biserica din Canterbury, Winchester etc. Asemenea biserici s-au ridicat şi în Belgia, Olanda, Suedia, Danemarca, Austria, Spania şi Portugalia (biserica Sf. Iacob, din Santiago, unde se pretinde că se află moaştele Sf. Iacob Apostolul); în Italia (unde stilul romanic s-a dezvoltat mai puţin), avem catedrala din Pisa (sec. XI), biserica Sf. Paul, cu faimosul turn înclinat; Modena, Parma, Florenţa (biserica San Miniato al Monte, sec. XI-XII). Stilul romanic a fost adus de cruciaţi în Răsărit (Cipru, Rodos); ex. Biserica Sf. Mormânt din Ierusalim, reclădită de cruciaţi în sec. XII.
Catedrala romano-catolică din Alba-Iulia 
Şi la noi în Ardeal s-au construit biserici în acest stil, de către saşii catolici (ex. Catedrala catolică din Alba-Iulia, biserica Sf. Mihail din Cisnădioara, din Cisnădie, Noul-Săsesc, Sebeş etc).

Clasa a XI-a. Iudaismul (Marile religii ale lumii)

Iudaismul este o religie revelată, care stă la baza creştinismului. Ea se întemeiază pe Revelaţia Vechiului Testament, şi are rolul de a pregăti lumea pentru primirea Fiului lui Dumnezeu şi a religiei supreme şi desăvârşite, creştinismul.
Iudaismul este prima religie care a impus credinţa într-un Dumnezeu unic, monoteismul.
Deosebirea dintre creştinism şi iudaism este că acesta din urmă nu recunoaşte în persoana lui Iisus Hristos pe Răscumpărătorul promis de Dumnezeu protopărinţilor noştri (Fac. 3, 15), aşteptându-L încă pe Mesia şi împărăţia iudaică pe care crede că o va întemeia El.
    
      Istoric
Istoria iudaismului este împărţită în patru etape:
     Prima etapă se întinde de la Avraam, patriarhul şi strămoşul poporului evreu, până la Samuel, primul judecător al Israelului, şi cuprinde: stabilirea lui Avraam şi a familiei sale în Canaan; migraţia în Egipt, din timpul patriarhului Iacov; ieşirea, sub conducerea lui Moise, din Egipt; primirea Legii pe Muntele Sinai; recucerirea Canaanului şi instaurarea instituţiei Judecătorilor, primul dintre ei fiind Samuel.
     A doua etapă este Regatul, cei mai importanţi regi fiind: Saul, primul rege. David. cel mai mare rege al Israelului, şi Solomon, care a finalizat construcţia Templului din Ierusalim. Imperiile asirian şi babilonian vor cuceri Israelul, templul din Ierusalim fiind distrus şi mulţime de evrei vor fi deportaţi în Mesopotamia şi Babilon.
     A treia etapă, rabinică, cuprinde istoria de la exil până la dărâmarea Ierusalimului. După repatrierea exilaţilor, zidurile Ierusalimului şi Templul au fost refăcute, iar cultul central este restabilit. începând cu anul 63 î.Hr, va începe lunga perioadă de stăpânire romană, culminată cu războiul dintre anii 66-70 d.Hr., în care iudeii vor fi înfrânţi definitiv. Ierusalimul fiind distrus în totalitate, iar Templul ars şi dărâmat.
     Începând cu acest moment, religia iudaică va lua o altă înfăţişare. Fără Templu (unicul loc unde puteau să aducă jertfe) şi fără preoţie din neamul lui Aaron (preoţii trebuiau să fie numai din neamul lui Aaron), căci, pierzându-se genealogiile, nu li se mai cunoştea apartenenţa, evreii se vor ruga în sinagogi, iar jertfele vor înceta.
     
     Scrieri sacre
     Credinţa lor se fundamentează pe Scripturile revelate de Dumnezeu şi consemnate în scris, întâi de Moise, apoi de alţi autori. Astfel, cartea fundamentală a iudaismului o reprezintă Vechiul Testament (comun şi creştinilor), numit de creştini Biblia iudaică.
     O altă carte importantă a iudaismului este Talmudul sau „Legea orală", adică o colecţie de opere teologice, istorice, juridice, ce completează şi explică Biblia. Autorii ei sunt rabini ai secolelor V î.Hr. - VI d.Hr.
     
      Doctrina
     Principala învăţătură este existenţa unui Dumnezeu unic (monoteismul) şi spiritual. Dumnezeu există din vecie şi va continua să existe întotdeauna. Evreii sunt datori să-L cinstească pe Dumnezeu;
     Profeţia este mijlocul prin care Dumnezeu îşi face cunoscută oamenilor voinţa Sa, Moise fiind cel mai mare dintre profeţi;
     Legea lui Moise este descoperirea voii lui Dumnezeu, fiind veşnică; Dumnezeu este Atotştiutor, cunoscând faptele oamenilor;
-               Pe cei buni Dumnezeu îi răsplăteşte, iar pe cei răi îi pedepseşte;
-               Se aşteaptă venirea Răscumpărătorului promis lui Adam şi Evei, a lui Mesia. Care va elibera poporul Israel de robia duşmanilor.
     
      Lăcaşurile de cult
     La început, evreii aveau ca locuri de închinare spaţiul unde-şi păşteau turmele. După ieşirea din robia egipteană, vor avea Cortul mărturiei (unde se găsea Chivotul Legii, în care se păstrau Tablele Legii primite de Moise de la Dumnezeu).
     După aşezarea în Ţara Făgăduinţei (Canaan), evreii vor ridica, în vremea regilor, la Ierusalim, Templul (acesta avea două încăperi: Sfânta şi Sfânta Sfintelor, aici se păstrau obiectele sacre). A fost înălţat de Solomon.
     Templul lui Solomon va fi distrus în 586 î. Hr. de babilonieni, iar a doua oară după ce a fost reclădit, în 70 d. Hr., de către legiunile Imperiului Roman.
     Fiecare comunitate ebraică are o casă de rugăciuni, de învăţământ şi de reuniune care se numeşte sinagogă. Aici sunt păstrate sulurile cu textele sacre şi de 3 ori pe zi se desfăşoară cultul public.
     
      Sărbătorile iudaice
Cele mai importante sunt:
·       sărbătoarea Anului Nou (Roş Haşana) - la începutul lunii septembrie; adunaţi la sinagogă de sunetele şofarului (instrument muzical din corn de berbec), iudeii celebrau ritul specific începutului de an;
  • sărbătoarea curăţeniei (Yom Kipur) - zi de post şi de iertare a păcatelor; în vremurile vechi, păcatele erau „transferate" într-un ţap ispăşitor care era apoi alungat în deşert;
  • sărbătoarea purificării templului (Hanuka) - comemorare a revoltei Maccabeilor din 164 î. Hr. ceea au purificat Templul din Ierusalim; de aceea, s-a instituit noua consacrare a locaşului sfânt prin cele 8 zile de sărbătoare (Hanuka); sărbătoarea corturilor (Sukkot) - comemorarea „ieşirii" din robia egipteană şi a „eliberării" prin ridicarea corturilor în deşert; are şi conotaţii agricole, evreii mulţumind lui Dumnezeu pentru belşugul noii recolte; sărbătoarea triumfului (Purim) - comemorare ce aminteşte de salvarea evreilor de către eroina biblică Estera de la un masacru ordonat de Aman;
  • -Cincizecimea (Savuot) - sărbătoarea secerişului şi a primirii Legilor de către Moise;
  • -Paştele (Pesah) - această sărbătoare se leagă de salvarea noilor născuţi evrei, pentru că îngerul lui Dumnezeu a lăsat semn din sângele mieilor jertfiţi. Sărbătoarea este ţinută între 14 şi 21 Nissan, evreii mănâncă azimă (pâine nedospită), carne de miel cu ierburi amare şi beau vin, aniversând ieşirea din Egipt, ţara robiei: este sărbătoarea eliberării „poporului ales". Sărbătorile ebraice evidenţiază necesitatea reînnoirii legământului dintre Dumnezeu şi poporul ales.
       Jertfele
Erau îndeplinite, de obicei, de preoţi, în fruntea lor aflându-se Marele Preot; ele erau cu precădere animale (porumbei, miei), dar şi jertfe din primele roade ale pământului.
A existat o singură tentativă de jertfă umană, atunci când Avrram a vrut să jertfească pe fiul său, Isaac, dar acest gest nu este decât un semn de supunere absolută a omului în faţa voinţei lui Dumnezeu. Tot simbolic era, jertfit" şi primul născut, căci la fel ca primele roade ale pământului, şi el aparţinea lui Dumnezeu. După anul 70 d. Hr., prin dărâmarea templului din Ierusalim, au încetat şi jertfele din lumea iudaică.
     
     Rugăciunile
Sunt publice şi individuale. Rugăciunile publice au loc în sinagogi. Rugăciunea principală conţine 18 binecuvântări, iar toate rânduielile se găsesc în cărţile special consacrate rugăciunii. La rugăciunea în comun participă minim 10 bărbaţi.
Rugăciunea individuală este practicată obligatoriu de bărbaţi care trebuie să ţină cont de ţinuta cu haine lungi şi centură, barbă, şalul de rugăciune - talit - restricţii alimentare, purificări etc. 


     Principiile fundamentale ale religiei iudaice:
     1. Decalogul (Cele 10 Porunci)
     2. Ascultă Israele;
     3. Cele 18 binecuvântări;
     4. Mărturisirea de credinţă.
Morala iudaică este cuprinsă în Vechiul Testament (Torah), fiind sintetizată în Decalog (cele 10 Porunci). Are în prim-plan dreptatea, milostenia, iubirea (în mod deosebit faţă de cei din ..neamul ales"). Evreii credeau în viaţa viitoare, având convingerea că sufletele morţilor vor merge fíe în casa morţii (Şeol) - „o ţară de întuneric şi haos" - fie sufletul va avea bucuria de a-L vedea pe Dumnezeu, în funcţie de credinţa şi de faptele lor de pe pământ, în ceea ce priveşte Iudaismul contemporan, se poate vorbi de trei orientări:
  • iudaismul ortodox, care este axat pe păstrarea iudaismului rabinic şi întâlnit în special în Israel şi Statele Unite;
  • iudaismul reformat, ce a permis ca rugăciunile să fie rostite în limba naţională şi a acceptat folosirea orgii în sinagogi;
  • iudaismul conservator, care reinterpretează Legea în conformitate cu timpurile moderne. 
Astăzi, comunitatea iudaică numără în jur de 12 milioane de membri.

    Clasa a XII-a. Protestantismul și neoprotestantismul

    PROTESTANTISM — confesiune creştină care apare în istoria Bisericii în prima jumătate a secolului XVI, ca o reacţie împotriva papalităţii şi a unor abuzuri ale Bisericii Romano-Catolice. Reprezentanţii acestei mişcări protestatare (de unde şi numele de protestan­tism) sunt Luther, Calvin şi Zwingli, care iniţiază cele trei curente din sânul protestan­tismului: Luteranismul, Calvinismul şi Zwinglianismul, care, prin doctrină şi cult, se deosebesc fundamental de Biserica Ortodoxă şi de cea Catolică.
    Protestanţii resping caracterul sacramental al Bisericii, nu acceptă instituţia preoţiei şi nici Sfintele Taine, în afară de Botez şi Euharistie şi într-o măsură, Taina pocăinţei. Ei admit valoarea soteriologică (mântuitoare) a jertfei de pe Golgota, dar nu atribuie nici o valoare sacramentală (sfinţitoa-re) jertfei liturgice ca act de cult. Ei admit că unica jertfă în cult este cea spirituală, adică rugăciunea, virtuţile morale şi cântarea bise­ricească, singurele forme prin care omul cinsteşte cu adevărat pe Dumnezeu.
    Protestanţii pun în centrul cultului lor cuvântul, propovăduirea învăţăturii prin citirea şi explicarea textului biblic, predica, încadrată de «rugăciune şi cântare; ei afirmă că legătura dintre Dumnezeu şi om se realizează numai prin rugăciune şi direct, de către fiecare credincios în parte, fără mijlocirea clerului (de aceea nu recunosc preoţia), conducătorii lor religioşi purtând numele de pastori.
     Nefiind nevoie de mijlocitori între credincioşi şi Dumnezeu, mântuirea dobândindu-se numai prin  credinţă („sola fide") şi fără fapte bune, protestanţii resping cultul Sfinţilor şi al Maicii Domnului (cărora Biserica Ortodoxă şi cea Catolică le acordă o cinstire înaltă, considerându-i mijlocitori ai rugăciunilor credincioşilor în faţa lui Dumnezeu); sunt respinse posturile, cultul morţilor; neavând preoţi, cultul lor simplu este săvârşit de persoane laice, căsătorite sau nu (care pot fi de ambele sexe), pastori, presbiteri şi predicatori care, în case de rugăciuni, interpretează Sf. Scriptură, considerată singurul izvor de credinţă, negând valoarea Sfintei Tradiţii, care pentru catolici şi ortodocşi este considerată al doilea izvor de credinţă, alături de Sf. Scriptură. Neadmiţând taina Preoţiei, existenţa episcopatului în protestantism nu este o problemă de sacerdoţiu, ci doar o ierarhie administrativă (episcopii lor fiind şi căsătoriţi).
    Născut în sec XVI în Europa Reformei întreprinse de Martin Luther, protestantismul, care numără aproape 400 milioane de credincioşi, este foarte divers. Luther n-a fost singurul reformator, de aceea protestantismul comportă multiple Biserici şi mişcări foarte numerose,care sunt totuşi unite prin aceleaşi cuvinte de ordine: Dumenzeu singur, Scriptura singură, Graţia singură.
    Dumnezeu singur: protestanţii consideră că numai credinţa în Iisus Hristos poate da omului mântuirea, adică viaţa veşnică.
    Scriptura singură: pentru protestanţi, Dumenzeu se face cunoscut fiecărui credincios prin Biblie, fără intermedierea preoţilor sau a unei Biserici.
    Graţia singură: se numeşte „Graţia” voinţa binevoitoare a lui Dumnezeu. Doar prin voinţa Sa Dumenzeu dă omului credinţa care îl slvează şi îi aduce viaţa veşnică. Asta înseamnă că omul nu este salvat prin faptele sale bune pe care le săvâeşte, ci întâi de toate prin intervenţia graţiei divine. Spre deosebire de catolici şi de ortodocşi, Bisericile protestante nu au dogme şi nici sisitem ierarhic.


    Neoprotestantismul
    • CULTUL CREȘTIN BAPTIST
    Semnificaţia numelui
                În limba română, cuvântul Baptist a pătruns prin filiera franceză (<fr. Baptisme) din lb. greacă- baptisma = afundare. Numele acestui cult este în legatură cu una din practicile sale specifice, botezarea prin afundare, la maturitate.
    Scurt istoric
    În forma în care se cunoaşte astăzi, baptismul a apărut în Anglia, la începutul sec. al XVII-lea, actul său de naştere propriu-zis, fiind semnat în Olanda, de un pastor, John Smith, care a emigrat din Anglia în Olanda. De-a lungul timpului, în sânul baptismului au aparut numeroase disensiuni, ceea ce a dus la naşterea multor ramuri baptiste care continuă şi acum.
    Învăţătura de credinţă
    Cultul baptist şi-a cristalizat câteva principii doctrinare abia pe la 1900. Punctele mai importante sunt:
    Sfânta Scriptură este inspirată de Duhul Sfânt, este cuvântul lui Dumnezeu scris şi numai ea are autoritate, nu şi Tradiţia
    Omul păcătos se mântuieşte numai prin pocăinţă şi credinţă
    Biserica nu este o organizatie pământească ”vizibilă” ci organismul viu, spiritual al celor mântuiţi
    Preoţia este universală, fiecare credincios e un “preot”
    Slujitorii Bisericii sunt pastorii şi diaconii, aceştia ajutându-i pe pastori
    Botezul şi Cina Domnului sunt simbolurile Noului Testament
    Botezul se săvârşeşte la maturitate prin cufundare
    Nu cinstesc icoanele, sfânta cruce şi nici pe Maica Domnului, sfinţii, Sf. Moaşte
    Cultul baptist este foarte simplificat (predici, rugăciuni, cântece); la serviciile religioase se folosesc cântări acompaniate de instrumente musicale.
    Locaşul de cult se numeşte “casă de rugăciune” şi este lipsit de podoabe sau obiecte de cult
    Patrunderea baptismului în România s-a facut în 1856 printr-un german care a emigrat în România.

    • CULTUL ADVENTIST
         Semnificaţia numelui
    În limba română cuvântul “adventism” a pătruns din limba engleză ( engl. adventism, cf.lat.adventus=venire). Numele acestui cult este în legătură cu doctrina sa care are ca punct central apropiata venire a lui Hristos, care va întemeia Împărăţia de o mie de ani pe pământ.
         Scurt istoric
    Întemeietorul adventismului este considerat William Muller, un fermier baptist din America. În 1831, Muller, a început să ţină predici despre apropiata venire a lui Hristos pentru a întemeia o împărăţie de o mie de ani pe pămant( milenism). A găsit suficienţi adepţi care au crezut că a doua venire a lui Hristos va avea loc la datele “proorocite” de el. Întrucât nu s-a adeverit nimic din cele zise de el, Muller şi-a recunoscut public greşeala şi i-a îndemnat pe adepţii săi să treacă la baptişti. În acele momente de derută pentru adepţi, a apărut scindarea adeventiştilor în numeroase grupări dintre care două sunt mai importante: adventiştii de ziua a şaptea şi adventiştii reformişti
         Trăsături specifice, doctrina
    Botezul are loc la majorat şi se săvârşeşte prin cufundare şi este un legământ cu Dumnezeu
    Cina Domnului este un simbol, aminteşte de moartea lui Hristos
    Ziua de sărbătoare şi de odihna este sâmbăta
    Se abţin de la băuturi alcoolice, tutun şi evită mâncărurile cu carne
    Dau zeciuială şi daruri pentru sprijinirea Evangheliei
    Sufletul este muritor, numai Dumnezeu este nemuritor. Nemurirea este revărsată asupra celor drepţi la a doua venire a lui Hristos.
    Nu cinstesc: Sf. Icoane, Sf. Cruce, Sf. Moaşte, pe Maica Domnului şi Sfinţii
    Cultul Adventist este simplu şi constă în rugăciuni, cântări, studii biblice (şcoala de sabat) şi predică
    Locaşul de cult se numeşte “casă de adunare” şi nu are podoabe sau ornamente
    Pătrunderea adventismului în România a fost posibilă prin intermediul fostului preot catolic Mihail Czechowschi care în 1870 s-a stabilit la Piteşti.

    • CULTUL PENTICOSTAL SAU BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ
    Numele de “penticostali” provine de la cuvântul grecesc penticosta=Cincizecime. Ei susţin că toţi membrii au botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc, pe care l-au primit asemenea Apostolilor la Cincizecime. Ca semn al pogorârii Duhului Sfânt ei manifestă glosolalia sau vorbire în limbi.
         Scurt istoric
    Cultul penticostal apare în sânul baptiştilor, fiind organizat de pastorul baptist Carol Parham, după 1900, în America. Acesta a început să propovăduiască idea că Sfântul Duh se revarsă din nou cu putere la a doua pogorâre a Sa.
         Doctrina, trăsături specifice (este asemanatoare celei baptiste dar are si conceptii specifice)
    Dumnezeu Duhul Sfânt este locţiitorul Domnului Iisus pe pământ
    Botezul se face cu Duhul Sfânt prin punerea mâinilor pastorilor, dar şi prin scufundare în apă, o singură dată
    Toţi membrii au botezul cu Duhul Sfânt
    Duhul  Sfânt este o creatură şi îi învaţă să vorbească “în limbi” pe cei care au primit “botezul Sfântului Duh”
    Pătrunderea şi răspândirea cultului penticostal în România s-a facut prin Pavel Budeanu, plecat din Arad în SUA, înainte de 1910. Reîntors în ţară, a întâlnit adepţi care au contribuit la răspândirea acestui cult în Banat şi Transilvania.



    • CULTUL CREȘTIN DUPĂ EVANGHELIE
    Numele acestui cult vine de la pretenţia adepţilor că toată viaţa lor este în acord cu Sfânta Evanghelie
    Scurt istoric
    Apariţia acestui cult îşi are originea în Europa (Elveţia), prin secolul al XIX-lea. Creştinii după Evanghelie nu au avut un întemeietor şi un sistematizator, dar ei azi consideră că Însuşi Mântuitorul este iniţiatorul mişcării din care fac parte.
    Doctrina, concepţii specifice
    Doctrina evangheliştilor este un amestec de concepţii protestante şi neoprotestante, din lipsa unui întemeietor. Ei susţin că:
    Botezul şi Cina Domnului sunt acte commemorative
    Botezul este unul dar are trei feţe
                       a) Botezul apei, care nu mântuieşte ci este un simplu ritual
                       b) Botezul Sfântului Duh
                       c) Botezul în “moartea Domnului”este starea de sfinţenie la care poate ajunge un adept.
    -Există patru judecăţi
                                   a) a celor credincioşi, făcuta la cer
                                   b) a celor în viaţă la venirea a doua a Domnului
                                   c) a păcătoşilor la sfârşitul mileniului
                                   d) a îngerilor răi
    Răspândirea cultului în România s-a facut prin Francois Bernay care împreună cu o soră a sa au început “evanghelizarea” în Ţara Bârsei, la începutul secolului.