Clasa a XII-a. Protestantismul și neoprotestantismul

PROTESTANTISM — confesiune creştină care apare în istoria Bisericii în prima jumătate a secolului XVI, ca o reacţie împotriva papalităţii şi a unor abuzuri ale Bisericii Romano-Catolice. Reprezentanţii acestei mişcări protestatare (de unde şi numele de protestan­tism) sunt Luther, Calvin şi Zwingli, care iniţiază cele trei curente din sânul protestan­tismului: Luteranismul, Calvinismul şi Zwinglianismul, care, prin doctrină şi cult, se deosebesc fundamental de Biserica Ortodoxă şi de cea Catolică.

Protestanţii resping caracterul sacramental al Bisericii, nu acceptă instituţia preoţiei şi nici Sfintele Taine, în afară de Botez şi Euharistie şi într-o măsură, Taina pocăinţei. Ei admit valoarea soteriologică (mântuitoare) a jertfei de pe Golgota, dar nu atribuie nici o valoare sacramentală (sfinţitoa-re) jertfei liturgice ca act de cult. Ei admit că unica jertfă în cult este cea spirituală, adică rugăciunea, virtuţile morale şi cântarea bise­ricească, singurele forme prin care omul cinsteşte cu adevărat pe Dumnezeu.

Protestanţii pun în centrul cultului lor cuvântul, propovăduirea învăţăturii prin citirea şi explicarea textului biblic, predica, încadrată de «rugăciune şi cântare; ei afirmă că legătura dintre Dumnezeu şi om se realizează numai prin rugăciune şi direct, de către fiecare credincios în parte, fără mijlocirea clerului (de aceea nu recunosc preoţia), conducătorii lor religioşi purtând numele de pastori.

 Nefiind nevoie de mijlocitori între credincioşi şi Dumnezeu, mântuirea dobândindu-se numai prin  credinţă („sola fide") şi fără fapte bune, protestanţii resping cultul Sfinţilor şi al Maicii Domnului (cărora Biserica Ortodoxă şi cea Catolică le acordă o cinstire înaltă, considerându-i mijlocitori ai rugăciunilor credincioşilor în faţa lui Dumnezeu); sunt respinse posturile, cultul morţilor; neavând preoţi, cultul lor simplu este săvârşit de persoane laice, căsătorite sau nu (care pot fi de ambele sexe), pastori, presbiteri şi predicatori care, în case de rugăciuni, interpretează Sf. Scriptură, considerată singurul izvor de credinţă, negând valoarea Sfintei Tradiţii, care pentru catolici şi ortodocşi este considerată al doilea izvor de credinţă, alături de Sf. Scriptură. Neadmiţând taina Preoţiei, existenţa episcopatului în protestantism nu este o problemă de sacerdoţiu, ci doar o ierarhie administrativă (episcopii lor fiind şi căsătoriţi).

Născut în sec XVI în Europa Reformei întreprinse de Martin Luther, protestantismul, care numără aproape 400 milioane de credincioşi, este foarte divers. Luther n-a fost singurul reformator, de aceea protestantismul comportă multiple Biserici şi mişcări foarte numerose,care sunt totuşi unite prin aceleaşi cuvinte de ordine: Dumenzeu singur, Scriptura singură, Graţia singură.

Dumnezeu singur: protestanţii consideră că numai credinţa în Iisus Hristos poate da omului mântuirea, adică viaţa veşnică.

Scriptura singură: pentru protestanţi, Dumenzeu se face cunoscut fiecărui credincios prin Biblie, fără intermedierea preoţilor sau a unei Biserici.

Graţia singură: se numeşte „Graţia” voinţa binevoitoare a lui Dumnezeu. Doar prin voinţa Sa Dumenzeu dă omului credinţa care îl slvează şi îi aduce viaţa veşnică. Asta înseamnă că omul nu este salvat prin faptele sale bune pe care le săvârşeşte, ci întâi de toate prin intervenţia graţiei divine. Spre deosebire de catolici şi de ortodocşi, Bisericile protestante nu au dogme şi nici sisitem ierarhic.

Neoprotestantismul

• CULTUL CREȘTIN BAPTIST

Semnificaţia numelui

            În limba română, cuvântul Baptist a pătruns prin filiera franceză (<fr. Baptisme) din lb. greacă- baptisma = afundare. Numele acestui cult este în legatură cu una din practicile sale specifice, botezarea prin afundare, la maturitate.

Scurt istoric

În forma în care se cunoaşte astăzi, baptismul a apărut în Anglia, la începutul sec. al XVII-lea, actul său de naştere propriu-zis, fiind semnat în Olanda, de un pastor, John Smith, care a emigrat din Anglia în Olanda. De-a lungul timpului, în sânul baptismului au aparut numeroase disensiuni, ceea ce a dus la naşterea multor ramuri baptiste care continuă şi acum.

Învăţătura de credinţă

Cultul baptist şi-a cristalizat câteva principii doctrinare abia pe la 1900. Punctele mai importante sunt:

Sfânta Scriptură este inspirată de Duhul Sfânt, este cuvântul lui Dumnezeu scris şi numai ea are autoritate, nu şi Tradiţia

Omul păcătos se mântuieşte numai prin pocăinţă şi credinţă

Biserica nu este o organizatie pământească ”vizibilă” ci organismul viu, spiritual al celor mântuiţi

Preoţia este universală, fiecare credincios e un “preot”

Slujitorii Bisericii sunt pastorii şi diaconii, aceştia ajutându-i pe pastori

Botezul şi Cina Domnului sunt simbolurile Noului Testament

Botezul se săvârşeşte la maturitate prin cufundare

Nu cinstesc icoanele, sfânta cruce şi nici pe Maica Domnului, sfinţii, Sf. Moaşte

Cultul baptist este foarte simplificat (predici, rugăciuni, cântece); la serviciile religioase se folosesc cântări acompaniate de instrumente musicale.

Locaşul de cult se numeşte “casă de rugăciune” şi este lipsit de podoabe sau obiecte de cult

Patrunderea baptismului în România s-a facut în 1856 printr-un german care a emigrat în România.

• CULTUL ADVENTIST

     Semnificaţia numelui

În limba română cuvântul “adventism” a pătruns din limba engleză ( engl. adventism, cf.lat.adventus=venire). Numele acestui cult este în legătură cu doctrina sa care are ca punct central apropiata venire a lui Hristos, care va întemeia Împărăţia de o mie de ani pe pământ.

     Scurt istoric

Întemeietorul adventismului este considerat William Muller, un fermier baptist din America. În 1831, Muller, a început să ţină predici despre apropiata venire a lui Hristos pentru a întemeia o împărăţie de o mie de ani pe pămant( milenism). A găsit suficienţi adepţi care au crezut că a doua venire a lui Hristos va avea loc la datele “proorocite” de el. Întrucât nu s-a adeverit nimic din cele zise de el, Muller şi-a recunoscut public greşeala şi i-a îndemnat pe adepţii săi să treacă la baptişti. În acele momente de derută pentru adepţi, a apărut scindarea adeventiştilor în numeroase grupări dintre care două sunt mai importante: adventiştii de ziua a şaptea şi adventiştii reformişti

     Trăsături specifice, doctrina

Botezul are loc la majorat şi se săvârşeşte prin cufundare şi este un legământ cu Dumnezeu

Cina Domnului este un simbol, aminteşte de moartea lui Hristos

Ziua de sărbătoare şi de odihna este sâmbăta

Se abţin de la băuturi alcoolice, tutun şi evită mâncărurile cu carne

Dau zeciuială şi daruri pentru sprijinirea Evangheliei

Sufletul este muritor, numai Dumnezeu este nemuritor. Nemurirea este revărsată asupra celor drepţi la a doua venire a lui Hristos.

Nu cinstesc: Sf. Icoane, Sf. Cruce, Sf. Moaşte, pe Maica Domnului şi Sfinţii

Cultul Adventist este simplu şi constă în rugăciuni, cântări, studii biblice (şcoala de sabat) şi predică

Locaşul de cult se numeşte “casă de adunare” şi nu are podoabe sau ornamente

Pătrunderea adventismului în România a fost posibilă prin intermediul fostului preot catolic Mihail Czechowschi care în 1870 s-a stabilit la Piteşti.

• CULTUL PENTICOSTAL SAU BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ

Numele de “penticostali” provine de la cuvântul grecesc penticosta=Cincizecime. Ei susţin că toţi membrii au botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc, pe care l-au primit asemenea Apostolilor la Cincizecime. Ca semn al pogorârii Duhului Sfânt ei manifestă glosolalia sau vorbire în limbi.

     Scurt istoric

Cultul penticostal apare în sânul baptiştilor, fiind organizat de pastorul baptist Carol Parham, după 1900, în America. Acesta a început să propovăduiască idea că Sfântul Duh se revarsă din nou cu putere la a doua pogorâre a Sa.

     Doctrina, trăsături specifice (este asemanatoare celei baptiste dar are si conceptii specifice)

Dumnezeu Duhul Sfânt este locţiitorul Domnului Iisus pe pământ

Botezul se face cu Duhul Sfânt prin punerea mâinilor pastorilor, dar şi prin scufundare în apă, o singură dată

Toţi membrii au botezul cu Duhul Sfânt

Duhul  Sfânt este o creatură şi îi învaţă să vorbească “în limbi” pe cei care au primit “botezul Sfântului Duh”

Pătrunderea şi răspândirea cultului penticostal în România s-a facut prin Pavel Budeanu, plecat din Arad în SUA, înainte de 1910. Reîntors în ţară, a întâlnit adepţi care au contribuit la răspândirea acestui cult în Banat şi Transilvania.

• CULTUL CREȘTIN DUPĂ EVANGHELIE

Numele acestui cult vine de la pretenţia adepţilor că toată viaţa lor este în acord cu Sfânta Evanghelie

Scurt istoric

Apariţia acestui cult îşi are originea în Europa (Elveţia), prin secolul al XIX-lea. Creştinii după Evanghelie nu au avut un întemeietor şi un sistematizator, dar ei azi consideră că Însuşi Mântuitorul este iniţiatorul mişcării din care fac parte.

Doctrina, concepţii specifice

Doctrina evangheliştilor este un amestec de concepţii protestante şi neoprotestante, din lipsa unui întemeietor. Ei susţin că:

Botezul şi Cina Domnului sunt acte commemorative

Botezul este unul dar are trei feţe

                   a) Botezul apei, care nu mântuieşte ci este un simplu ritual

                   b) Botezul Sfântului Duh

                   c) Botezul în “moartea Domnului”este starea de sfinţenie la care poate ajunge un adept.

-Există patru judecăţi

                               a) a celor credincioşi, făcuta la cer

                               b) a celor în viaţă la venirea a doua a Domnului

                               c) a păcătoşilor la sfârşitul mileniului

                               d) a îngerilor răi

Răspândirea cultului în România s-a facut prin Francois Bernay care împreună cu o soră a sa au început “evanghelizarea” în Ţara Bârsei, la începutul secolului.