Clasa a IX-a. Religiile în antichitate: în Mesopotamia şi în Egipt

a.  Urmărim în ultimul timp o serie de documentare istorice pe posturile de televiziune specializate. Printre acestea sunt şi numeroase referiri la viaţa religioasă din antichitate, îndeosebi în Egipt.

b. Azi vom vorbi însă  nu doar despre Egipt, ci şi despre Mesopotamia, analizând succint viaţa religioasă a acestor două mari civilizaţii.

c.

1. Mesopotamia

     Religia mesopotamiană a fost prima mare religie a antichităţii. Teritoriul Mesopotamiei coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului de astăzi.  In ziua de azi teritoriul antic al Mesopotamiei intra in componenta urmatoarelor state: Turcia, Siria si Irak.  Civilizaţia mesopotamiană este cunoscută datorită arheologiei şi textelor cuneiforme. Prima civilizaţie mesopotamiană a fost cea a sumerienilor, urmată de cea babiloniană şi asiriană.

     Izvoarele religiei sunt: mituri, epopei, proverbe, „texte sapienţiale" (dintre care cele mai cunoscute sunt: „Epopeea lui Ghilgameş" şi „Codul lui Hammurabi"). Prima, este cea mai cunoscută creaţie babilonică. Poem epic, descrie faptele viteazului Ghilgameş, regele cetăţii Uruk. Epopeea prezintă cunoştinţele ştiinţifice, filosofice şi religioase ale babilonienilor. A doua este o codificare a mai multor legi, sentinţe, norme de drept civil şi penal, de drept administrativ, comercial şi familial. A însemnat pentru popoarele Orientului Apropiat ce a însemnat Dreptul roman pentru popoarele Europei moderne.

     Religia mesopotamiană era politeista, având peste 2500 de zei.

Zeii erau exclusiv reprezentaţi sub forma umană, având comportamente umane. Ei sunt nemuritori, atotştiutori, desăvârşiţi. Fiecare unitate administrativă, oraş sau sat, avea ca şi conducător un zeu principal.

     Regele era considerat ca fiind ales de zei, şi era numit fiu al zeilor. El era o persoană sfântă, un trimis al zeilor. Era socotit mijlocitorul binecuvântării zeilor către popor. Îndeplinea şi funcţia de Mare-Preot, răspunzând de construirea templelor şi de serviciul divin public.

Mesopotamienii credeau că omul a fost creat de zei din lut şi din sângele lor, pentru a-i sluji pe aceştia.

      De asemnea, ei credeau în viaţa de după moarte, când trupul se va întoarce în pământ, iar sufletul va merge în împărăţia morţilor, pe „tărâmul fără întoarcere". Defunctul nu putea deveni niciodată un zeu. Când murea un rege, erau ucişi şi dintre slujitorii lui: soldaţi, muzicanţi, femei, şi aşezaţi în mormânt, lângă el, în credinţa că aceştia îi vor ţine companie in viaţa viitoare.

     Locul de cult era templul, considerat locuinţa zeilor, cel mai mare bun al oraşului. O parte integrantă a templului era zigguratul, o clădire asemănătoare unei piramide în trepte, cu 3-7 etaje, exteriorul fiecăruia fiind colorat diferit cu plăci de ceramică smălţuită. Vârful zigguratului era locul în care se întâlneşte cerul cu pământul. Cel construit de regele Nabucodònosor al II-lea, este „turnul Babei" despre care se vorbeşte în Biblie. Templul era totodată centru cultic, economic (aici se desfăşurau activităţi economice, comerciale, operaţii bancare, împrumuturi), dar şi centru de cultură (Templele având şcoli unde erau instruiţi scribii. Tot aici se aflau atelierelor artiştilor şi artizanilor). Tot templul se presupune a fi fost şi centrul activităţilor de observare a astrelor.

Fiecare templu avea un număr foarte mare de preoţi, câteva sute, organizaţi pe funcţii. Ei aduceau zeilor sacrificii de animale, ofrande de fructe, în cadrul unor procesiuni şi rugăciuni. In fiecare zi se aducea de mâncare zeilor de două ori. Cea mai importantă sărbătoare era Anul Nou, când avea loc un ritual, o nuntă sacră între rege şi zeiţa oraşului.

     Religia mesopotamiană va dispărea mult mai rapid decât cea egipteană, stingându-se cu puţin înainte de secolul I al erei creştine.

Zeii

•  An sau Anu era zeul cerului, zeul suprem; cultul cel mai mare la Uruk;

soţia lui, se numea Antu;

•   Enlil, zeul vântului şi al atmosferei, părintele zeilor şi al tuturor ţărilor;

•   Enki, zeul oceanelor şi al rodniciei;

•   Nintu, zeiţa naşterii, zeiţa mamă, mama tuturor fiinţelor;

•   Nanna sau Sin, zeul lunii, stăpânul destinelor;

•   Şamaş, zeul soarelui, al dreptăţii, judecător al cerului şi al pământului;

•   Nergal, zeu al Infernului;

•   Ninurta, zeul pământului şi al furtunii;

•   Iştar, luceafărul, protectoarea iubirii şi fertilităţii, dar şi zeiţă a

războiului.

      Practici religioase comune principalelor divinitati mesopotamiene

1] rolul regelui de conducator religios suprem, care este mare preot al zeitatii nationale;

2] practica mariajului intre rege si divinitatea nationala (divinitatea suprema), cu rol de a asigura fertilitatea recoltelor pentru anul care urmeaza;

3] sarbatorile de Anul Nou, care se tin primavara si masoara anii de domnie ai suzeranului si are rolul de a comemora victoria divinului asupra haosului;

4] sint prezente peste 30 de functii ale personalului religios: preoti, preotese, responsabili cu incantatiile, libatiile etc;

Morala

Fiecare om avea îndatoriri faţă de semenii săi, stabilite de către zei. Mesopotamienii credeau în răsplata sau pedeapsa zeilor pentru faptele lor.

           2. Egiptul

Religia egipteană este considerată ca având cea mai lungă perioadă de existenţă dintre toate religiile lumii. Izvoarele referitoare la religia acestei ţări sunt destul de multe: texte din piramide, din sarcofage, monumente arheologice, „Cartea morţilor" etc.

Egiptenii aveau o religie politeistă. Faraonii erau consideraţi ca fiind fii şi moştenitori ai zeilor. Fiecare faraon se năştea printr-un fel de concepţie supranaturală, ca fiu al unei pământence şi al zeului Ra. Urcarea faraonului pe tron era asemănată cu urcarea soarelui pe tronul lui Horus. Zeii înşişi luau parte la ceremonia încoronării, purificând pe noul rege şi transmiţându-i puterea divină.

Omul a fost creat de zei, de aceea, e numit fiu al zeului. Ei îi ajută pe oameni, îi ocrotesc, îi iubesc, iar omul este un slujitor, un rob al zeului.

Egiptenii iubeau viaţa şi considerau că viaţa viitoare e o continuare a vieţii de pe pământ. Călătoria sufletelor după moarte aveau ca ţintă împărăţia lui Osiris, unde ele duceau o viaţă fericită. Pentru a ajunge aici, treceau prin mai multe pericole: monştri, capcane, ape etc. Pentru a sfătui şi călăuzi sufletele în timpul acestor călătorii postume, s-a compus „Cartea morţilor", un adevărat ghid al lumii de dincolo. în acesta carte, sufletul mortului găsea indicii despre tot ce trebuia să facă şi să spună pentru a izbuti să ajungă in fericita lume a morţilor.

Foarte importantă în înţelegerea eshatologiei egiptene este Judecata lui Osiris. Sufletul mortului era dus în faţa unui tribunal compus din 42 de judecători, condus de Osiris, în faţa căruia el trebuia să-şi mărturisească curăţia morală. Adresându-se lui Osiris, îl saluta ca pe un zeu al dreptăţii, asigurându-1 că n-a făcut nici o faptă rea, nu şi-a omorât rudele, n-a minţit, n-a trădat, n-a pârât, n-a bârfit, n-a făcut pe nimeni sa sufere de foame, n-a făcut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter. Atunci, judecătorul suprem pronunţă hotărârea.

Locurile de cult erau templele, „locuinţele zeilor". în ele se păstrau statuile zeilor şi erau instalate animalele lor sfinte. În templul propriu-zis nu se celebrau niciodată ceremonii publice. În templu intrau numai preoţii principali ai templului şi, în anumite împrejurări, faraonul.

Zeul era tratat ca un rege căruia nu trebuia să-i lipsească nimic. I se făcea toaleta zilnica, i se ofereau mâncăruri alese, i se aduceau flori din abundenţă. Jertfele si ofrandele formau partea principală a riturilor cultului egiptean.

Singurul preot în înţelesul strict al cuvântului era faraonul, în calitatea sa de zeu si de fiu al zeilor. Ceilalţi preoţi îşi împlineau funcţia ca înlocuitori, ca împuterniciţi ai regelui.

Egiptenii conservau cadavrelor prin îmbălsămare. în ceea ce priveşte mormintele, oamenii obişnuiţi erau înmormântaţi în gropi, iar persoanele de vază şi, mai ales, faraonii erau îngropaţi în piramide. Cele mai renumite dintre ele sunt marile piramide de la El Giseh, înălţate pentru a adăposti mumiile a trei faraoni: Kheops, Khefren si Mykerinos.

Zeii

•   Re (Ra), zeul care se plimba cu barca pe oceanul cerului într-o nesfârşită călătorie cerească, însoţit de suita zeilor, a zeiţelor si a sufletelor celor morţi. Călătoria sa de la răsărit la apus era socotită ca plină de peripeţii şi lupte, totdeauna victorioase, împotriva puterilor întunericului.

•   Horus, fiul lui Re (Ra), unul dintre cei mai populari zei ai vechiului Egipt.

•   Ptah a fost la început un zeu al pământului. Apoi a fost asociat cu alţi zei ai morţii, luând forma unui om mumificat.

•   Osiris, tatăl lui Horus şi soţul zeiţei Isis, marele şi puternicul prieten al morţilor, reprezentat printr-un om înfăşurat în panglicile mumiei.

•   Seth, reprezentat ca un animal hidos, cu urechi mari şi cu coada despicată, sau sub forma unui om cu capul acestui animal, era zeul furtunii.

•   Toth, zeu al lunii, era scribul şi consilierul zeilor.

•   Amon a devenit cu vremea zeu solar, combinându-se cu Re şi, sub numirea Amon-Re, a fost cel mai puternic zeu egiptean. El a fost deci zeul suprem al epocii de apogeu politic, cultural si religios al Egiptului.

Morala

La egipteni, căsătoria era liber consimţită, divorţul era permis, iar femeia era considerată egală cu bărbatul, fiind numită stăpâna casei. Sclavii aveau multe drepturi: să se căsătorească cu egiptence, să posede bunuri şi funcţii publice. Fiecare egiptean avea îndatoriri faţă de semeni: „niciodată n-am păcătuit împotriva bogăţiei cuiva"; „am înmormântat pe cei bătrâni"; „am dat pâine celor flămânzi"; „linişteşte pe cel care plânge"; „fereşte-te să pedepseşti pe nedrept" etc.