Clasa a X-a. Iubire şi dreptate

a)      Am văzut orele trecute, atât în lecţia legată de Fericiri, cât şi în cea referitoare la Decalog, că intrarea în Împărăţia Cerurilor e condiţionată de  îndeplinirea unor norme morale ce fac referire la dreptate şi la iubire, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de semeni.

b)      Astăzi vom discuta despre Iubire şi dreptate, despre raportul dintre acestea...

          Cea mai mare poruncă a Noului Testament este: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău (Mt. 22, 37).

Iubirea noastră către Dumnezeu este o iubire-răspuns la iubirea ce ne-o arată El permanent. Dar în Dumnezeu, omul nu iubeşte numai pe Dumnezeu, ci iubeşte de fapt întreaga creaţie (pe sine, pe aproapele şi întreg cosmosul). Aşadar, cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, iubeşte şi ceea ce iubeşte El. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune în acest sens: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său (I In. 4, 20-21).

Iubirea este cea mai mare virtute a creştinului, căci prin ea fiecare credincios se aseamănă lui Dumnezeu, Care este iubire (I In. 4, 8;16), izvorul, cauza iubirii.

Iubirea creştină  îşi are temelia în iubirea firească, care e o tendinţă de comuniune a sufletului îndreptată către o persoană considerată valoroasă în sine.

Iubirea creştină este o virtute teologică, ea este puterea harică revărsată în sufletul creştinului de către Sfântul Duh, prin Taina Sfântului Botez (Rom 5,5).

Iubirea creştină trebuie să se răsfrângă asupra tuturor fără deosebire, căci numai atunci este cu adevărat iubire, când ea este dezinteresată, când nu caută ale sale (I Cor. 13, 5).

Marea porunca a iubirii de la (Mt. 22, 37) se referă nu doar la iubirea faţă de Dumnezeu,  ci şi la iubirea faţă de noi înşine precum şi la iubirea faţă de aproapele.

Dreptatea este un principiu moral-juridic, potrivit căreia fiecare trebuie să primească ce i se cuvine. Dar este şi o virtute morală prin care fiecare credincios îşi împlineşte datoriile faţă de Dumnezeu, faţă de semeni, faţă de sine şi faţă de întreaga creaţie.

Aşa cum ne porunceşte să iubim, tot aşa Dumnezeu ne porunceşte să căutăm dreptatea: Caută dreptate şi iar dreptate, ca să trăieşti şi să stăpâneşti pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă (Deut. 16, 20). Omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi pentru acest motiv drepturile unei persoane trebuie respectate de ceilalţi semeni.

Dreptatea izvorăşte, ca şi iubirea, din Dumnezeu, Care este singurul cu adevărat drept: nu este părtinire la Dumnezeu! (Rom. 2, 11); Dumnezeu este judecător drept, tare şi îndelung-răbdător şi nu se mânie în flecare zi (Ps. 7, 11).

Intre iubire şi dreptate trebuie să fie un echilibru, căci ele se intercondiţionează permanent, fiind complementare. Astfel, iubirea care porneşte de la Dumnezeul dreptăţii caută întotdeauna dreptatea. Aşa este bine să fie şi între oameni. Dreptatea trebuie să completeze în mod firesc iubirea, în înţelesul că aceasta din urmă se poate îndeplini numai în prelungirea celei dintâi. Mântuitorul spunea: toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor (Mt. 7, 12).

Dreptatea este o valoare morală elementară. Ea caută să asigure un minimum de moralitate, cerând omului să respecte viaţa, familia, persoana semenului şi tot ce îi aparţine, dându-i acestuia tot ce i se cuvine.

Iubirea cere însă ceva mai mult, căci dacă dreptatea ne cere să dăm fiecăruia ceea ce-i al său, iubirea ne îndrumă să dăm fiecăruia din ceea ce-i al nostru. Dacă normele dreptăţii nu mai pretind de la noi nimic după ce le-am împlinit, nu acelaşi lucru se poate spune despre porunca iubirii, căci va rămâne totdeauna posibilitatea unei mereu reînnoite iniţiative personale de iubire.

In viaţa de toate zilele, virtutea iubirii o împlinim când respectăm poruncile lui Dumnezeu, îndepărtându-ne de păcat, când suntem milostivi, când sfătuim pe cel de lângă noi, când avem grijă de întreaga creaţie, operă a Tatălui ceresc.

Ea se îmbină cu virtutea dreptăţii, care îşi face simţită prezenţa atunci când muncim cu responsabilitate şi seriozitate, când evităm minciunile, când respectăm drepturile tuturor etc, căci iubirea fără dreptate poate aduce prostie şi împătimire, iar dreptatea fără iubire poate duce la ură şi fanatism orb.

Dreptatea creştină este virtutea prin care credincioşii îşi îndeplinesc cu voie hotărâtă şi cu conştiinciozitate toate datoriile faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

        A fi drept însemnă a da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Lui Dumnezeu I Se cuvine supunere, ascultare, închinare şi preamărire. Aproapele trebuie respectat, cinstit şi ajutat la nevoie, pentru că toţi oamenii sunt făptura lui Dumnezeu şi toţi sunt egali în faţa Lui. Dreptatea vrea binele pentru toţi, aducând armonie şi bună înţelegere, învingând răul prin bine.