Clasa a XII-a. Catolicismul (Confesiuni creştine din ţara noastră)

Biserica Romano-Catolică a apărut în anul 1054, când a avut loc Marea Schismă între Biserica de la Răsărit şi cea de la Apus.

Scindarea a avut numeroase cauze teologice şi neteologice, însă au primat cele teologice.

Papa, în Apusul Europei, după căderea Imperiului Roman de Apus, devine cel mai puternic om. Începând cu 745-755, el devine şef de stat.

Biserica Catolică are următoarele puncte doctrinare total diferite de ortodoxism:

a) FILIOQUE - cel mai important - Duhul Sfânt purcede şi din Fiul, nu numai din Tatăl.

b) PURGATORIUL - între Rai şi Iad ar fi un loc curăţitor numit "purgatoriu", în care merg sufletele celor ce nu şi-au ispăşit pe pământ anumite păcate, şi apoi se duc în Rai. 

c) SUPREMAŢIA PAPALĂ - papa se consideră capul suprem al Bisericii creştine, mai mare peste toţi oamenii. Dar în Biblie stă scris că Hristos este capul Bisericii (Efeseni 5:23, 1:22).

d) INFAILIBILITATEA PAPALĂ - Conciliul Vatican I, în 1870, recunoaşte că papa nu poate greşi ca om în materie de credinţă, când predică, făcându-l egal cu Dumnezeu. 

Această dogmă nouă a fost combătută cu multă îndârjire de unii teologi mari catolici ca: Friedrich, Dollinger, Hefele şi alţii, chiar în Sinodul de la Vatican şi imediat după aceea, o parte din catolici s-au rupt de Roma, grupându-se sub numele de "vechii catolici".

e) AZIMILE - ei săvârşesc Sfânta Euharistie cu azimă, ca evreii.

f) IMACULATA CONCEPŢIE - afirmă că Maica Domnului este născută de la Duhul Sfânt, fără păcat strămoşesc.

g) TRANS-SUBSTANŢIEREA - la sfinţirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugăciune de invocare a Sfântului Duh. Nu au rugăciune de pogorâre a Sfântului Duh peste Daruri.

h) CELIBATUL PREOŢILOR - preoţii catolici nu se căsătoresc - aceasta împotriva hotărârii Sinoadelor ecumenice ce au hotărât ca preoţii de mir să aibă familie.

Hirotoniile lor nu se fac prin punerea mâinilor, aşa cum au lăsat Sfinţii Apostoli - ci prin ungere - ca în Lumea Veche.

i) INDULGENŢELE PAPALE - se crede că prin cumpărarea unor bilete date de papă, se iartă păcatele. Ei afirmă că Sfinţii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea păcatelor. 
j) MIRUNGEREA - catolicii miruiesc copiii la 7-8 ani după botez şi numai arhiereii au acest drept.

Clasa a VI-a. Sfinții Împărați Constantin și Elena

        An de an, pe 21 mai, atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea Romano-catolică îi sărbătoresc pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, cei "întocmai cu apostolii". Trecutele lor vieţi sunt considerate adevărate modele de urmat, Constantin rămânând în istorie ca împaratul roman care a acordat adevărata libertate creştinismului.

        Dar cum a început totul? Iată ce povestesc istoricii bisericeşti Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu: în anul 312, în ajunul bătăliei din 28 octombrie, în care s-a confruntat cu Maxenţiu, la Pons Milvius (Podul Vulturului), Constantin a văzut pe cer, ziua, deasupra soarelui, o cruce luminoasă. Pe aceasta scria "in hoc signo vinces" (prin acest semn vei învinge).

            Iar în noaptea dinaintea luptei, împăratului i s-a arătat în vis chiar Iisus Hristos, care i-a cerut să pună Sfânta Cruce pe steagurile armatei sale, ca semn protector. A doua zi, minunea s-a produs: armata lui Constantin, de doar 20.000 de soldaţi, a învins mult mai numeroasa oştire a lui Maxenţiu, care număra 150.000 de luptători. Considerând reuşita acestei victorii drept un ajutor de la Dumnezeu, împăratul i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creştinilor.

            La scurt timp, în ianuarie 313, Constantin cel Mare dă Edictul de la Milano, prin care creştinismul devine "religio licita" (adică, religie permisă), sfătuindu-i pe romani să adopte această credinţă. Totuşi, Constantin nu a declarat creştinismul religie de stat, acest lucru făcându-l, mai târziu, în anul 380, împăratul Teodosie cel Mare.

            Prin Edictul de la Milano, Constantin devine un adevărat protector al creştinismului, toate deciziile sale politice demonstrând acest lucru. Astfel, sub conducerea sa au fost adoptate mai multe măsuri în favoarea Bisericii, preoţilor le-au fost acordate subvenţii şi au fost scutiţi de anumite obligaţii municipale.

            Spiritul creştin a influenţat şi sistemul legislativ: s-a renunţat la pedepsele mult prea aspre, viaţa celor din închisori s-a îmbunătăţit, eliberarea sclavilor a fost simplificată (dându-li-se dreptul episcopilor şi preoţilor de a-i putea declara liberi în biserici). Legea a fost modificată în scopul de a-i proteja pe săraci, pe orfani şi pe văduve. De asemenea, tot împăratul Constantin a fost cel care a generalizat în întreg Imperiul Roman, în anul 321, considerarea duminicii drept zi de odihnă. Astfel, aceasta a devenit o sărbătoare săptămânală, în care până şi soldaţii asistau la slujbe.

            Cu aceeaşi credinţă în Dumnezeu ca a fiului ei, Elena, mama lui Constantin, merge la Ierusalim, în fruntea unei sfinte solii, pentru a căuta crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos şi pentru a descoperi loculîn care Mântuitorul a fost îngropat. Şi nu a abandonat căutările până când, la 14 septembrie 326, nu a adus Sfânta Cruce în faţa credincioşilor din imperiu. Iar descoperirea locului în care Iisus a fost îngropat a fost cinstită prin ridicarea Bisericii Mormântul lui Iisus (în anul 330), chiar acolo unde existase cavoul familiei lui Iosif de Aritmathia. De asemenea, Sfânta Elena şi-a susţinut fiul în toate realizările sale, una dintre cele mai mari fiind ctitorirea unei noi capitale a imperiului: Constantinopolul (oraşul lui Constantin). Inaugurat în anul 330, pe locurile fostului Bizanţ (şi ale actualului oraş turc Istanbul), Constantinopolul devine capitala creştina a imperiului, cu multe biserici şi foarte pitoresc.

            De aceea, la vremea respectivă, a fost numit "Roma cea nouă", strălucind mai puternic decat Roma antică.

            Domnia primului împărat creştin al Imperiului Roman a durat peste 30 de ani (306 - 337), fiind o mare binecuvântare pentru Biserică - a fost momentul în care acesteia i s-a dat libertate, după o lungă perioadă de interdicţie şi persecuţii. Constantin cel Mare a murit la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor şi a fost înmormântat în Biserica Sfinţii Apostoli, una dintre multele aşezăminte religioase construite chiar sub conducerea sa.

Biserica Ortodoxă o prăznuieşte pe Sfânta Elena pe data de 21 mai, împreună cu împaratul Constantin. Când Constantin deveni împărat în anul 306, o chemă alături de el pe mama sa, îi dădu titlul de Augusta şi toate onorurile care se cuvin mamei unui împărat. Sfânta Elena a fost cea care a descoperit Crucea Mantuitorului la Ierusalim şi tot ea a facut numeroase danii pentru a repara anumite biserici căzute în ruină sau pentru a construi altele noi.

Se presupune că Elena s-a convertit abia în anul 313. A murit în anul 328, şi a fost trecută în rândul sfinţilor datorită evlaviei sale deosebite şi râvnei sale pentru răspândirea creştinismului, precum şi pentru influenţa benefică pe care a avut-o asupra fiului său în declararea creştinismului ca religie oficială în Imperiul Roman. Acesta este motivul pentru care Biserica noastră îi numeşte pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena "cei întocmai cu Apostolii".

Analizaţi de pe pagina de internet http://ro.orthodoxwiki.org/Constantin_cel_Mare informaţiile despre Împăratul Constantin cel Mare şi aduceţi completări ora viitoare. 

Olimpiada de Religie

Dragilor și dragilor,
după îndelungate așteptări s-a stabilit o dată pentru Olimpiada de Religie. Faza județeană va avea loc în 19 Martie 2011. Faza pe școală va avea loc Miercuri,   2 Martie 2011. Dacă sunteți interesați, vă rog să îmi trimiteți un e-mail pe adresa popabota@yahoo.com, ca să vă comunic materia de studiat. Vă rog să distribuiți mesajul colegilor. Vă mulțumesc!

Clasa a X-a. Stilul gotic

       Vom continua astăzi periplul nostru prin arhitectura locaşurilor de cult de-a lungul vremii...

          Am ales ca astăzi să analizăm mai profund stilul gotic.

          Stilul gotic este al doilea stil internaţional şi a apărut în secolul XII, fiind contemporan cu stilul romanic. Goticul se încadrează între secolele XII şi XIV, fiind răspândit în toate ţările Europei centrale, apusene, nordice şi ajungând până în Polonia şi în Carpaţi.

         Termenul "gotic" a aparut în Renaştere şi a fost atribuit artei în perioada afirmării oraşelor. Viaţa socială era acum stabilă, în urma încetării năvălirilor barbare. Un factor social important era indepedenţa breslelor meşteşugăreşti.

         Arhitectura este cea mai remarcabilă formă a artei gotice. Construcţiile caracteristice stilului gotic sunt: construcţiile civile şi militare, catedralele, primăriile, palatele de justiţie (Palatul de Justiţie din Rouen) şi locuinţele particulare, unele având dimensiunile palatelor (Palatul armatorului Jacques Couer din Paris).

         Cetăţi întărite apar pe toată suprafaţa Europei. Oraşele medievale sunt sistematizate şi nucleul este piaţa publică cu un monument important - catedrala - spre care erau direcţionate toate străzile având ca limită porţi de apărare, coridor de strajă şi turnuri de observare şi apărare. Turnurile aparţineau breslelor care asiguraru paza continuă.

           Un oraş medieval foarte bine păstrat este Carcassonne, în Franţa.

Contraforţi (stâlpi de susţinere în exteriorul zidurilor)

           În perioada gotică, arhitecţii realizează bisericile cu un sistem de arcade sprijinite de ziduri şi susţinute de stâlpi situaţi în exteriorul clădirii (contraforţi).

Ferestrele sunt numeroase şi foarte alungite, prin care lumina pătrunde abundent şi este filtrată de vitralii.

            Sculptura gotica pe faţadele bisericilor este reprezentată de statui-coloane imaginând siluete de regi şi profeţi cu aspect imobil, feţe austere, trupuri fără şolduri şi umeri. La începutul secolului XIII, sculptura se animă, figurile sunt juvenile, veşmintele au falduri ample.

Sculptura exterioară bogată, caracteristică stiului gotic

             Catedrale impresionante s-au construit în Germania (Magdeburg, Köln, Lubeck, Bamberg, Naumburg, Leipzig, Erfurt, Nürnberg), în Anglia (La Lincoln, Salisbury, Wells, Cantembury, Gloucester, Lichfield), în Italia (la Milano - Domul, la Modena, Florenţa, Veneţia-Palatul Dogilor şi Ca D'Oro).

           În secolul XV se realizează lucrări extraordinare, precum Pieta de la Villeneuve les-Avignon.

"Doamna cu Licornul" - tapiserie de lână şi mătase

       

    În multe domenii tehnicile devin mai complicate, acum se remarcă şi la tapiserii care sunt acum fine si graţioase, precum "Doamna cu licornul " (tapiserie de lână şi mătase) care se află în prezent la Muzeul Cluny din Paris.

Catedrala "Sf. Mihail"din Cluj

 

            În România stilul gotic a pătruns către mijlocul secolului XIII. Oraşele din Transilvania s-au dezvoltat în acel timp şi în arhitectura religioasă s-a impus acest stil (Biserica Sfantul Bartolomeu din Braşov, bisericile din Prejmer şi Bistriţa si mai târziu biserica evanghelică din Sebeş, în secolul XV, Biserica Neagră din Braşov, Catedrala Sfântul Mihail din Cluj-Napoca, Biserica Sfântul Niculae din Sighişoara).

           Printre monumentele păstrate în bună stare, dar cu unele modificări şi adăugări în timp, se pot aminti: Castelul de la Bran din secolul XIV, Castelul Corvinilor din secolul XV. Remarcăm în arhitectura civilă din oraşele transilvănene Braşov, Sibiu, Sighişoara, modul de grupare a cartierelor, marcarea turnurilor breslelor, traseele străzilor, pieţele publice - acestea reprezentând elemente specifice oraşelor gotice, asimilate societăţii centrale şi apusene în secolele XIV, XV şi XVI. Pictura în România s-a păstrat la: biserica din Malancev, Catedrala Sfântul Mihail din Cluj-Napoca, Catedrala romano-catolică din Alba-Iulia.

Clasa a IX-a. Contribuţia Bisericii Ortodoxe la apariţia şi dezvoltarea învăţământului românesc

          Creştinismul este o religie prin excelenţă mărturisitoare şi publică; urmând lui Hristos creştinilor li se cere, la rândul lor, să ţină mărturisirea şi să dea răspuns oricui le cere socoteală despre credinţa lor.

În România, până la momentul adoptării "Legii instrucţiunii publice" din 1864, învăţământul s-a desfăşurat aproape exclusiv în cadrul Bisericii. Primele şcoli şi tipărituri din România au fost lucrarea Bisericii, iar operele artistice reprezentative şi momentele istorice cruciale au pus în evidenţă rolul Bisericii în crearea, păstrarea şi transmiterea valorilor naţionale de ordin spiritual, moral şi cultural. Marele istoric Nicolae Iorga spunea că “structura noastră sufletească este făcută din Ortodoxie tot atât cât este făcută din sângele originii noastre daco-romane”.

. Ca Învăţător, Mântuitorul a învăţat pe oameni tot ceea ce trebuie să ştie şi să facă pentru a se mântui, propovăduind învăţătura Sa peste tot locul, în orice timp şi cu orice prilej. Această misiune a învăţării este încredinţată de către Mântuitorul Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli şi prin ei tuturor urmaşilor lor până la sfârşitul veacurilor.

            Dacă în veacul apostolic încreştinarea se făcea în masă, graţie puterii şi darului Sfinţilor Apostoli, odată cu trecerea timpului şi cu răspândirea creştinismului în lume s-a simţit nevoia unei catehizări sistematice. Ca prim temei al catehizării găsim aprofundarea Simbolului credinţei

După ce Sfânta Taină a Botezului a început să fie administrată copiilor, instituţia catehumenatului a început să se piardă încetul cu încetul, Biserica îndeplinindu-şi misiunea învăţătorească în alte forme.

Şcolile catehetice apărute între secolele II şi V şi-au însuşit o ţinută ştiinţifică şi o metodă de activitate sistematică în vederea pregătirii unor generaţii de creştini care să poată răspunde la atacurile păgâne.

Din secolul IV, în interiorul Bisericii se organizează monahismul, care  va deveni şi o instituţie de cultură şi educaţie religioasă. Mănăstirile devin adevărate focare de spiritualitate şi adevărate centre de educaţie religioasă.  Trebuie să specificăm că aceste şcoli mănăstireşti au luat fiinţă atât în Răsărit cât şi în Apus. În aceste şcoli Religia nu era singura materie predată. Se predau şi alte obiecte de învăţământ, însă în spirit religios creştin. În acest fel, întregul învăţământ este aşezat pe temeiuri creştine, modelul acestor şcoli mănăstireşti fiind preluat şi de către şcolile parohiale.

În ţara noastră începuturile învăţământului religios sunt strâns împletite cu cele ale învăţământului în general. Primele şcoli româneşti au fost ctitorite de călugări, învăţământul fiind aproape în întregime religios, făcându-se după cărţile de slujbă. Însăşi trecerea la cartea laică se înfăptuieşte sub supravegherea Bisericii.

`

 MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI al Moldovei şi Sucevei (1768-1846)

Marele mitropolit Veniamin Costachi a fost unul din cei mai venerabili ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. El a păstorit eparhiile din Moldova cu o rară dăruire de sine, timp de o jumătate de secol (1792-1842). Mare cărturar, ierarh plin de curaj, neobosit traducător de cărţi, ctitor de şcoli şi biserici, părinte sufletesc al Moldovei, ales slujitor al Bisericii lui Hristos, dascăl, sfetnic şi călugăr devotat.

De mic, copilul Vasile a fost dat să înveţe carte la şcoala generală de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. La vârsta de 15 ani este luat de episcopul Iacob Stamati ca ucenic la Episcopia Huşilor. După un an, în 1784, este călugărit cu numele de Veniamin. În anul 1788 este hirotonit diacon şi luat ca slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi. După încă un an este făcut preot şi numit eclesiarh mare. Avea numai 20 de ani. În acelaşi an, 1789, este numit egumen la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi.

În anul 1793, arhimandritul Veniamin este ales şi hirotonit episcop la Huşi de părintele său duhovnicesc, mitropolitul Iacob Stamati. Deşi avea numai 24 de ani când a urcat treapta arhieriei, totuşi de la început s-a dovedit un bun cărturar şi un adevărat păstor al turmei lui Hristos. În noiembrie, 1794, este trimis ca delegat al mitropolitului la înmormântarea Cuviosului Paisie de la Mănăstirea Neamţ.

La 1 iunie, 1796, după patru ani de păstorie la Huşi, tânărul vlădică Veniamin trece ca episcop la Roman, unde păstoreşte încă şapte ani.

Aici fondează un spital, o farmacie şi plăteşte din fondurile episcopiei un doctor pentru bolnavi. Totodată, face deosebită ordine în rândul clerului bisericesc.

La 10 martie, 1803, mitropolitul Iacob Stamati, venerabilul său părinte duhovnicesc, se mută la cele veşnice. După câteva zile, episcopul Veniamin Costachi este ales mitropolit al Moldovei. Multe şi grele au fost necazurile abătute asupra marelui mitropolit, dar mult mai numeroase şi vrednice de pomenit au fost realizările sale, atât pe tărâm duhovnicesc şi eclesiastic, cât şi pe tărâm cultural, social şi patriotic.

              În toamna anului 1803 înfiinţează Seminarul de la Mănăstirea Socola, primul seminar de preoţi din ţara noastră. Tot atunci trimite doi fii de preot, Petru şi Gheorghe Asachi, la studii peste hotare; organizează numeroase mănăstiri şi schituri din eparhie; susţine zidirea din nou a zeci de biserici la oraşe şi sate; dă noi aşezăminte pentru marile Mănăstiri: Neamţ, Secu, Agapia şi Văratec; hirotoneşte în eparhie numai preoţi cu seminar.

În anul 1833, începe construcţia monumentalei catedrale mitropolitane din Iaşi. Totodată contribuie direct la înfiinţarea Academiei Mihăilene din capitala Moldovei şi a mai multor şcoli publice cu predarea în limba română. Face numeroase vizite canonice la biserici, mănăstiri, şcoli şi mai ales la seminar.

Dar activitatea cea mai vrednică de pomenit a mitropolitului Veniamin Costachi a fost cea de traducător şi tipăritor a numeroase cărţi patristice şi de ritual. În această privinţă rămâne fără egal în istoria Bisericii moldovene. Cele două tipografii, întemeiate de el la Mănăstirea Neamţ şi Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, cu greu reuşesc să tipărească cele aproape o sută cincizeci de titluri de cărţi originale şi traduceri din limbile greacă şi slavonă, făcute de el şi de „dascălii" de la Neamţu. Pe lângă grija întregii Eparhii a Moldovei şi Sucevei, mitropolitul Veniamin a scris şapte lucrări originale şi a tradus personal 32 de cărţi de mare importanţă dogmatică, morală, liturgică, aghiografică şi istorică.

Şcoli înfiinţate de către Mitropolitul Veniamin Costachi:

Dragostea mitropolitului Veniamin Costachi pentru luminarea poporului l-a îndemnat să înfiinţeze şi alte şcoli în oraşele Moldovei, precum şi tipografii pentru tipărirea cărţilor în limba română. Cele mai importante şcoli înfiinţate din îndemnul şi cu ajutorul lui au fost:

- Seminarul de la Mănăstirea Socola, în anul 1803;

- Şcoala de cântări bisericeşti de la Iaşi, în anul 1805;

- Şcoala pentru maici din Mănăstirea Agapia, în 1805;

- Şcoală începătoare, şcoală normală şi gimnaziu la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, în anul 1828;

- Academia Mihăileană din Iaşi, în anul 1834;

- Şcoala publică pentru fetele orăşenilor din Iaşi, în 1834;

- Şcoli publice în toate oraşele din Moldova, după 1834;

- Prima şcoală de arte şi meserii din Moldova, în anul 1841.

Concepţia lui Veniamin Costachi despre folosul învăţăturii:

-„Pe cât învăţătura înalţă şi preamăreşte pe om, cu atât neînvăţătura îl înjoseşte şi îl nimiceşte mai mult decât necuvântătoarele vietăţi”.

-“ Nădejdea pe care o am hrănit şi o hrănesc în sufletul meu este că, înmulţindu-se cărţile şi ştiinţele în limba patriei, dacă nu eu, urmaşii mei se _ vor învrednici a se folosi de cler învăţat şi încuviinţat pentru a câştiga popor luminat în învăţături creştineşti. Această nădejde m-a făcut neadormit şi neobosit în tălmăcirea sfintelor cărţi, din care multe stau netipărite pentru neînlesnire”.

Mitropolitul Andrei Şaguna (1808-1873)

      S-a născut în anul 1808, în Miscolt, Ungaria, având la naştere numele de botez Anastasie. A fost numit la data de 27 iunie 1846 vicar general (locţiitor al episcopului) al eparhiei vacante a Sibiului.

      S-a adresat prin numeroase  memorii Curţii din Viena, (unde stă şi insistă timp de şapte luni), prin care se cerea ieşirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, de sub jurisdicţia  Mitropoliei sârbeşti din Carloviţ şi reînfiinţarea vechii Mitropolii proprii pentru românii ortodocşi.

      La data de 24 decembrie 1864, se aprobă reînfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei şi numirea lui Andrei Şaguna ca mitropolit.

      Încă din anul 1850 s-a hotărât ca preoţii să funcţioneze ca directori şcolari. Şcolile erau organizate şi întreţinute de Biserică. Preoţii parohiei erau directori, iar protopopii, inspectori şcolari. Profesorii erau pregătiţi, fie în Institutul Pedagogic din Sibiu, fie la Gimnaziul din Braşov, ambele înfiinţate şi întreţinute de Episcopia Ortodoxă din Sibiu.

      Pentru apărarea Ortodoxiei şi întărirea vieţii duhovniceşti şi culturale în Transilvania, episcopul Andrei Şaguna a înfiinţat, în anul 1850, o vestită tipografie eparhială la Sibiu. Sub îngrijirea episcopului Andrei s-au tipărit, în decurs de 11 ani, 35 de cărţi bisericeşti, dintre care se pot aminti:
   - Elementele dreptului canonic (1854);      - Kiriacodromionul (1855);        - Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale (1860), în două volume;      - Ceaslovul, Octoihul, Psaltirea, Penticostarul şi Triodul.      - Apoi cele douăsprezece Mineie (1853-1856), „după originalul îndreptat al Preasfinţitului episcop al Argeşului, Kir Iosif"; Biblia ilustrată (1856-1858), „după originalul celor 72 de tălmăcitori din Alexandria" şi altele.

      Numai la un an de la înfiinţarea tipografiei, se tipăriseră la Sibiu 5.000 de Catehisme, 5.000 de Abecedare, 700 de Ceasloave, 3.000 Istorii Biblice, 3.000 de cărţi despre Datoriile supuşilor şi 1.500 Apostoli.

      Odată cu organizarea tipografiei, în anul 1850 a înfiinţat în Sibiu un Institut Teologic şi Pedagogic cu durata de unu până la trei ani, pentru formarea de preoţi buni, acordând celor săraci şi iubitori de învăţătură ajutoare, burse şi cărţi gratuite. S-a îngrijit de soarta elevilor lipsiţi de mijloace materiale,  acordând burse din veniturile proprii, fie prin fundaţiile pe care le-a înfiinţat în acest sens: “FUNDAŢIA GOJDU”-înfiinţată la îndemnul său.

      În 1852, Şaguna a cerut ca fiecare parohie să îşi ridice un edificiu şcolar, iar ca manuale, puteau fi utilizate doar cele care erau editate în tipografia de la Sibiu. Se cunosc un număr de 25 de manuale, scrise la îndemnul lui Şaguna (abecedare, catehisme, bucoavne, cărţi de muzică, de aritmetică, de gramatică, de istorie şi geografie, pentru şcolile săteşti - parohiale, pentru gimnazii şi mai ales, pentru Seminarul Teologic din Sibiu).

      La sfârşitul arhipăstoririi sale, erau în eparhie 800 de şcoli, dintre care cel puţin jumătate au fost înfiinţate la iniţiativa sa. La şcolile primare confesionale predarea se făcea în limba română. În ele se învăţau, atât cunoştinţele religioase, cât şi cele de cultură generală.

      În 1870 a rânduit ca în fiecare parohie să se ţină cursuri serale pentru “neştiutorii de carte”.

      Prin aceste trei mijloace - prin preoţi vrednici şi biserici, prin şcoli confesionale şi prin cărţi tipărite în grai românesc - mitropolitul Andrei Şaguna a întărit peste Carpaţi unitatea credinţei ortodoxe, unitatea etnică naţională şi unitatea de gândire şi acţiune, împotriva atâtor influenţe străine. 

Clasa a XI-a. Semnificaţia aşezării sfintelor icoane în biserică

           Intreaga Biserica, arhitectura, frescele si mozaicurile sale, reprezinta in spatiu ceea ce momentele liturgice reprezinta in timp: anticiparea imparatiei, participarea la Prezenta divina. In celebrarea lui Dumnezeu, cuvantul si imaginea formeaza un intreg din care razbat sensul si semnificatia vie a Scripturii.” [2]

         Programul iconografic al bisericii a cunoscut de-a lungul timpului numeroase modificări, majoritatea produse de deciziile Sinoadelor Ecumenice, si o importantă componentă de teoretizare. Se pot aminti aici cateva nume importante în teologia ortodoxã, care au scris în legãturã cu semnificațiile simbolice ale locașului de cult și ale actelor liturgice care se sãvârsesc în el: în sec. VII Sf. Maxim Mãrturisitorul (Mystagogia), în sec. XIV Nicolae Cabasila (Tâlcuirea dumnezeiestii Liturghii), iar în sec. XV Sf. Gherman patriarhul Constantinopulului (Descrierea bisericii si explicare misticã) si arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului (Tâlcuire despre dumnezeiescul locas). [3]

         “Biserica este cerul pe pãmânt” spunea Sf. Gherman patriarhul Constantinopolului. Având ca principiu călăuzitor redarea în fața oamenilor Ierusalimul ceresc, biserica desfãsoarã în fata credinciosului, prin intermediul icoanelor, realitãtile ceresti.

Mai mult, prin chiar ordinea asezãrii icoanelor în bisericã se observã recapitularea (includerea) tuturor în Hristos.

Naosul

Imaginea predominantã si care exprimã ceea ce am spus este chipul lui Hristos Pantocrator din cupola centralã a naosului. Prin faptul cã suntem cu totii inclusi (recapitulati) în El, suntem “trupul lui Hristos, si mãdulare fiecare în parte” (I Cor. 12, 27), iar aceasta înlesneste ca si între noi sã fie o legãturã puternicã. Hristos ni se împãrtãseste tuturor atât spiritual, prin comuniunea de gând si de credintã stimulatã prin vederea icoanei Lui, cât si prin Sfânta Împãrtãsanie, unde Hristos se dã pe Sine întreg fiecãruia. [4]

         Bisericile ortodoxe sunt zugrăvite după o anumită rânduială, în funcţie de arhitectura bisericii, destinaţia şi semnificaţia ei. Există un program, tipic iconografic care alcătuieşte un ansamblu logic şi unitar.

 Naosul  este partea centrală a bisericii ortodoxe. Naosul reprezintă suprafața cea mai întinsă a corpului bisericii, cele patru laturi ale sale semnificând cele patru zări simbolul lumii terestre, pe care se sprijinã o

         In Biserică patrundem prin pronaos menit sa faca trecerea intre lumea exterioara si Casa Domnului, care în vechime era separată de naos printr-un zid cu uşi de comunicare. Aici stăteau odinioară catehumenii. Pe bolţi se zugrăveşte scena numită TOATĂ SUFLAREA (un cer în mijlocul căruia tronează Hristos înconjurat de îngeri şi sfinţi). Pereţii sunt pictaţi cu scene din viaţa şi pătimirea sfinţilor mucenici. Pronaosul corespunde stadiului de purificare a sufletului. Catehumenii sunt initiati, prin intermediul imaginilor din pronaos, în mãretia si puterea lui Dumnezeu, cel de care vor sã se apropie. Scene ca Judecata de Apoi sau întâmplãri din Vechiul Testament, pictate aici, sensibilizeazã omul spre frica de Dumnezeu cu deschidere spre cea de-a doua treaptã, a credintei în El.   

            Iconostasul

Mentinand departe de ochii mirenilor savarsirea anumitor taine, iconostasul pune în faţa noastră o recapitulare a istoriei mântuirii. Este zidul sau peretele acoperit de icoane, care desparte altarul de naos. Este asezat frontal între naos si altar, rolul sãu fiind atât despãrtitor cât si unificator. Despãrtitor prin simpla lui prezentã, semnificând deosebirea dintre preotia haricã si cea universalã, si unificator prin intermediul icoanelor de pe el, care descoperã ochiului celui neavizat mãretia Tainelor care se petrec în altar.[5]

         Denumirea de uși împărătești este dată de faptul că ele marchează intrarea în Împărăție, prezentând în partea de sus icoana Buneivestiri, considerată prima fază a Întrupării și care anticipează Euharistia, iar în partea de jos sunt înfățișați cei patru evangheliști care vin să propovăduiască Cuvântul Domnului. Iconostasul înseamnă Trupul lui Hristos în care el adună Vechiul și Noul Testament și eshatologia, dezvăluind credincioșilor latura cerească. În iconostasele mari, icoanele sunt poziționate de așa natură încât centrul pare să fie constituit de Marele Deisis care domnină ușile împărătești, de unde iese preotul cu Sfintele Daruri.

Altarul 

In ceea ce priveste altarul, este partea cea mai tainică şi mai sfântă a locaşului de cult, este locul Jertfei Sfintei Liturghii.

Clasa a XI-a. Elemente de iconografie

           Icoana (gr. EICON, chip, înfăţişare) este o reprezentare a unei realităţi  spirituale nevăzute, însă existentă, adică lumea duhovnicească, cu ajutorul elementelor materiale, lumeşti. Ea nu este un tablou religios, ci reprezintă un obiect  de veneraţie, fiind totodată un mijloc de întâlnire a omului cu Dumnezeu.

În Vechiul Testament erau interzise cu desăvârşire imaginile religioase: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti... (leş. 20, 4-5). Această interdicţie era motivată de faptul că Dumnezeu Se revelase poporului numai prin cuvinte şi prin sunete, faţa Sa fiind nevăzută: Iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului; şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, iar faţa Lui n-aţi văzut-o, ci numai glasul I L-aţi auzit (Deut. 4,12).

Dar Legea Veche n-a oprit folosirea icoanelor. Porunca întâi a Decalogului oprea nu închinarea la icoane, ci reprezentarea lui Dumnezeu prin vreun chip pământesc, având în vedere înclinarea iudeilor spre idolatrie. Insă Dumnezeu porunceşte lui Moise să facă chipurile celor doi heruvimi care străjuiau Cortul Mărturiei, precum şi şarpele de aramă. De asemenea, Solomon împodobeşte templul din Ierusalim cu chipuri de heruvimi, lei şi alte animale.

Dar în Noul Testament, Dumnezeu S-a făcut văzut ochilor noştri, S-â'arătat în trup (I Tim. 3, 16), S-a descoperit în Persoana Fiului Său: Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1, 14); cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (In.-14,25). Iar ceea ce este văzut cu ochii trupeşti, poate fi reprezentat în icoane.

Cinstirea icoanelor nu e deci idolatrie, pentru că noi nu cinstim icoanele ca pe Dumnezeu, nu vedem în ele un dumnezeu, nu cinstim materia din care sunt confecţionate icoanele, ci pe sfinţii care sunt zugrăviţi pe ele, după cum, la rândul lor, prin sfinţi îl cinstim de fapt pe Dumnezeu, singurul Căruia I se cuvine cea mai mare cinstire.

Sfânta Scriptură nu numai că n-a condamnat icoanele, dar a arătat că Dumnezeu însuşi le-a îngăduit. Astfel, El a născut pe Fiul Său, Care, după cuvântul Scripturii, e icoana naturală a Tatălui (Evr. 1, 3), apoi a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa (Fac. 1,26).

Potrivit credinţei ortodoxe, icoana este un loc în care Hristos sau sfinţii se află prezent în chip tainic, haric. Creştinul se roagă icoanei lui Hristos ca înaintea lui Hristos însuşi, fără să considere icoana ca fiind idol. Uitându-se la icoană, privirea creştinului se îndreaptă în mod spiritual spre Hristos, aşa cum mama, privind la fotografia fiului ei, vorbeşte cu el, deşi ea nu confundă fotografia fiului cu fiul însuşi.

De aceea, Sinodul al VH-lea Ecumenic, care a stabilit cultul sfintelor icoane, afirmă că închinarea acordată icoanei trece la persoana reprezentată pe ea, la modelul viu al ei: Cinstirea icoanei trece la original şi cel ce se închină icoanei, se închină persoanei pictate.

Primele icoane au fost făcute de Sfântul Evanghelist Luca, iar prima icoană nefăcută de mână omenească a fost mahrama pe care s-a imprimat chipul Mântuitorului, ştergarul cu care s-a şters în drumul său spre cruce, care a aparţinut Sfintei Veronica.

Icoana are mai multe funcţii. în primul rând, ea stabileşte o legătură între chipul lui Hristos şi realitatea Lui personală, legătură stabilită prin actul de sfinţire al icoanei. Minunile despre care mărturiseşte Biserica că se săvârşesc prin anumite icoane, sunt o confirmare a acestei legături, căci nu imaginea, icoana în sine face minuni, ci forţa harului divin care lucrează prin ea. Aceasta se numeşte funcţie harică.

De asemenea, icoanele au un rol latreutic, pentru că sunt folosite în cultul divin, pedagogic, fiind o „Biblie" în imagine, mai ales pentru cei neştiutori de carte, dar şi estetică, împodobind lăcaşul de cult.

Icoanele ortodoxe (în majoritate, bizantine) au anumite trăsături, care le fac unice: absenţa realismului (nu sunt păstrate proporţiile logice); mărimea fiecărui personaj din icoană, în comparaţie cu celelalte este determinată de semnificaţia şi importanţa fiecăruia: culorile nu sunt alese la întâmplare, având o simbolistică (albul este simbolul curăţiei, al păcii, dar şi al atotştiinţei dumnezeieşti, roşul simbolizează jertfa, iubirea, dar şi focul nestins al iadului, negrul semnifică moartea, maroul este semnul smereniei, al sărăciei, auriul simbolizează harul divin, verdele, renaşterea spirituală, albastrul deschis este credinţa, întinderea cerului, iar cel închis simbolizează taina petrecerii dumnezeieşti a Sfintei Treimi); accentul nu cade pe frumuseţea trupească, ci pe cea duhovnicească, exprimată prin chipul personajelor, care sunt transfigurate; anatomia este deformată într-un mod voit (domină faţa sfântului; ochii, oglinda sufletului, sunt mari, exprimând puritatea sufletească, dar şi vederea lui Hristos pe care sfinţii au dobândit-o: gura. în schimb, fiind mică, arătând faptul că sfinţii s-au distanţat de plăcerile materiale); iar aureola sau nimbul simbolizează prezenţa harului divin.

            Biserica Ortodoxă consideră icoanele drept imagini sacre, canal al harului dumnezeiesc, mijloace de propovăduire, de apărare şi întărire a dreptei credinţe.