Clasa a X-a. Locaşurile de cult ale creştinilor – apariţie şi dezvoltare în contextul culturii universale

Astăzi vom discuta despre Locaşurile de cult ale creştinilor – apariţie şi dezvoltare în contextul culturii universale.

Arta Imperiului Roman la apariţia creştinismului

Arta Imperiului Roman constituia un tot unitar şi original în ansamblu, dar a fost influenţată de elemente locale din Etruria şi Grecia - provincii cucerite. La rândul ei, aceasta a influenţat arta popoarelor supuse şi pe a celor învecinate.

Primele elemente ale artei romane au apărut în oraşe, unde s-au construit forumuri, arcuri de triumf pentru cei întorşi victorioşi din războaie, columne, amfiteatre sau arene, terme, circuri, palate, monumente funerare. Pentru decorarea interioară şi exterioară se utilizau în special basoreliefuri (care reprezentau scene din viaţa obişnuită sau ghirlande de flori) şi statui ale personajelor ilustre ale cetăţilor şi imperiului. Pereţii interiori şi exteriori ai edificiilor erau decoraţi cu picturi. Pe lângă aceste edificii, existau localuri de judecătorie numite basilici - construcţii de formă dreptunghiulară, împărţite prin două rânduri de coloane în trei părţi numite nave. Basilica avea o curte înconjurată de ziduri cu coloane spre interior. în mijlocul curţii se găsea un bazin cu apă sau o fântână.

Primele elemente de artă creştină

Neavând la început locaşuri special construite, creştinii se adunau la rugăciune şi pentru frângerea pâinii (F.Ap.2,42) în case particulare. Către sfârşitul secolului al ll-lea, au început să se construiască primele locaşuri proprii destinate exclusiv cultului divin - biserici creştine. în perioada persecuţiilor creştinilor au apărut primele elemente de artă creştină în catacombe, pe pereţii cărora au fost realizate primele picturi, reprezentând scene biblice şi martiri.

După încetarea persecuţiilor şi declararea creştinismului ca religie tolerată, apoi ca religie de stat, cultul a devenit mai solemn, mai plin de fast şi de strălucire, iar locaşurile de cult erau neîncăpătoare şi insuficiente pentru numărul din ce în ce mai mare de creştini. Gustul estetic şi rafinat al noilor convertiţi la creştinism care proveneau din mediul greco-roman şi-a pus amprenta asupra arhitecturii bisericeşti. Constructorii de biserici au preluat elemente din arhitectură, pictură, sculptură şi le-au adaptat la specificul cultului creştin, al cărui simbolistică devine din ce în ce mai bogată. Unii împăraţi au donat creştinilor basilici pentru ca aceştia să oficieze cultul în ele. Primele biserici construite după Edictul de la Milan (313) aveau planul basilical, care a constituit ulterior model pentru planurile basilicilor romanice şi ale catedralelor gotice.

Arta Imperiului Bizantin

După mutarea capitalei Imperiului Roman la Bizanţ, care a primit numele de Constantinopol (330), acest oraş a devenit centrul organizării bisericeşti. Elementele preluate din arhitectura romană au fost perfecţionate de arhitecţii greci, care cunoşteau metodele de construcţie orientale, ajungându-se la un mare rafinament al construcţiei. Astfel, a apărut arta bizantină, care are un pronunţat caracter religios.

Legile arhitecturii bizantine sintetizează elementele specifice lumii romane şi pe cele ale lumii orientale. Arta decorativă bizantină a fost influenţată de arta arabă, care foloseşte motive abstracte geometrice şi motive florale stilizate. Un element inovator a fost cupola cu baza rotundă, construită din materiale uşoare şi poroase, preluată din arta arabă.

Arta bizantină, preluând elemente din arta grecească şi romană şi influenţe din arta arabă, a influenţat, la rândul, ei arta în Europa şi Asia. Aceasta a predominat mai mult de un mileniu, între secolul al IV-lea şi secolul al XV-lea.

Arta bizantină este o artă mistică şi simbolică, care înalţă sufletul, apropiindu-l de Dumnezeu. Are ca punct de plecare distincţia dintre ceresc şi pământesc, spiritualul primând asupra materiei. Orientată cu altarul spre răsărit, biserica are forma unei corăbii care îi conduce pe credincioşi spre Hristos, Răsăritul cel de Sus. Planul de biserică sub formă de cruce aminteşte faptul că mântuirea întregii creaţii a devenit posibilă prin jertfa pe cruce a Mântuitorului. Turlele, bolţile, cupolele, arcele rotunde sugerează coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Lumina care intră prin ferestrele bisericii simbolizează lumina lui Hristos şi lumina învierii, care luminează sufletele credincioşilor, istoria şi întreaga creaţie.

În evoluţia artei bizantine nu s-au înregistrat schimbări ample, ci modificări graduale şi nuanţări.

Arta în  Apusul Europei

După destrămarea ImperiulurRoman (476), arta s-a dezvoltat mai greu. în prima perioadă au apărut forme de artă provincială, care îmbină arhitectura romană de piatră cu cea de lemn. După încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al Imperiului Roman de Apus (800), au apărut elemente specifice ale artei creştinismului apusean. Pe lângă influenţa artei bizantine, arta carolingiană a dat un nou impuls arhitecturii şi picturii, prin cultivarea şi dezvoltarea miniaturii.

* Arta romanică - arta începutului mileniului al H-lss După o perioadă de instabilitate şi stagnare, la sfârşitul secolului al X-lea, oraşele au început să dobândească independenţă economică, fapt care a favorizat dezvoltarea artei. Arta nouă care s-a dezvoltat, numită artă romanică, a fost puternic impregnată de valorile creştine. Denumirea sa provine de la numeroasele elemente preluate din construcţiile romane.

Apărută în Franţa în secolul al X-lea, arta rorr anică s-a dezvoltat până în secolul al Xlll-lea în ţările din apusul, centrul şi nordul Europei, ajungând şi în Transilvania.

Bisericile construite în stil romanic erau situate pe traseul marilor drumuri de pelerinaj al creştinilor spre Ierusalim, Roma şi Compostela. Afluenţa mare de vizitatori a determinat modificarea planu ui bisericilor şi mărirea dimensiunilor acestora. în conformitate cu concepţia creştină despre Dumnezeu, au început să fie folosite simbolurile în reprezentarea divinităţii. Deoarece la sfârşitul primului mileniu de creştinism lumea considera ca iminentă venirea Mântuitorului, arta romanică exprimă atitudinea creştinului în aşteptarea Judecăţii de Apoi şi atotputernicia lui Dumnezeu.

Arta romanică a combinat tradiţia artei greco-romane şi bizantine cu elementele artei populare din teritoriile în care s-a dezvoltat. Caracteristice pentru arhitectura romanică sunt castelele şi mănăstirile catolice, impresionante prin masivitate şi construite în locuri izolate. De la edificiile romane s-au preluat planul construcţiilor, bolţile, arcurile pe coloane, frontoanele, absida şi ornamentelor arhitecturale. Sculptura romanică s-a dezvoltat ca o sinteză între vechile forme clasice şi noile tipuri ornamentale şi stilistice ale popoarelor stabilite mai târziu în Europa. Cele mai importante sculpturi sunt aplicate pe faţadele bisericilor şi deasupra portalului, pe timpan. Un alt element specific artei romanice este integrarea în capiteluri a scenelor cu figuri şi ornamente.

• Arta gotică - arta marilor oraşe

            Dezvoltarea oraşelor şi lupta lor pentru autonomia faţă de feudalitatea laică şi ecleziastică au determinat dezvoltarea artei. Oraşele se întreceau în construirea unor monumente cât mai frumoase. în acest context a apărut, în a doua jumătate a secolului al Xll-lea, arta gotică. Dinîle-de-France, arta gotică s-a răspândit în apusul Europei în secolul al XV-lea.

Denumirea de artă gotică a fost dată de pictorii şi sculptorii Renaşterii, care considerau barbare formele acestei arte. Arta gotică nu a derivat din cea romanică, deşi aria lor de răspândire coincide. Fiecare s-a dezvoltat în condiţii politice, sociale şi economice diferite, corespunzând altei etape de dezvoltare a societăţii şi culturii medievale.

Primele construcţii în arhitectura gotica au fost catedralele, ridicate în centrul oraşelor ca emblemă a autonomiei locuitorilor acestora.

Spre deosebire de arta romanică, monumentele gotice sunt zvelte, cu forme alungite, bogat împodobite. Ele impresionează prin înălţimea lor, prin frumuseţea vitraliilor şi prin varietatea ornamentală a sculpturii.

Arta gotică a dominat dezvoltarea artelor în Evul Mediu târziu. Scopul său era căutarea sistematică a lui Dumnezeu - cauza primară a universului -, şi cunoaşterea frumosului de pe pământ, prin care omul poate descoperi frumosul divin. Accentul nu cade pe Dumnezeu Care coboară pe pământ, ci pe omul care se înalţă prin căutarea Lui. Arta gotică prezintă aspecte din viaţa pământească a Mântuitorului lisus Hristos, din copilărie până la răstignire şi suferinţele Lui, care vin din natura Sa umană. Alături de El apare Fecioara Măria, al cărei rol devine din ce în ce maiiimportantîn dogmatica romano-catolică medievală şi modernă.

Arta religioasă în Renaştere

Elementele de artă gotică au favorizat apariţia transformărilor artistice din secolele al XV-lea şi al XVI-lea ale Renaşterii. Primele elemente ale stilului Renaşterii au apărut în Italia, la Florenţa, apoi la Roma şi Veneţia.

Specificul epocii Renaşterii în ansamblu - valorizarea persoanei şi a raţiunii, apropierea de natură - a determinat şi evoluţia artei. Au luat amploare pictura şi sculptura, cultivate ca artă independentă, nu doar ca mijloace decorative pentru împodobirea interiorului şi exteriorului bisericilor. Artiştii aveau ca model trupul uman, natura şi lumea înconjurătoare şi se manifestau liber în alegerea planurilor, a formelor, a temelor şi motivelor decorative. Acest aspect a determinat o lipsă de unitate a stilului artei Renaşterii. Se vorbeşte, astfel, de şcoli artistice care reprezentau stiluri artistice particulare ale fiecărui centru cultural.

Deşi o mare parte din pictura şi sculptura Renaşterii a avut temă religioasă, acestea nu mai păstrează regulile stilurilor anterioare. Personajele şi scenele biblice reprezentate sunt puternic umanizate, expresive, cu mişcări şi atitudini fireşti, inspirate din modele reale.

Derivate din stilul renascentist, în secolul al XVII-lea se dezvoltă alte curente în artă, care pun accent pe monumental şi grandios prin excesul de ornamente: barocul, rococo-ul, neoclasicismul.

În secolele al XIX-lea - al XX-lea, construcţiile religioase şi stilurile arhitecturale sunt variate. Majoritatea reproduc modelele diferitelor stiluri de artă din perioadele anterioare sau combină în aceeaşi construcţie elemente ale diferitelor stiluri, rezultând stiluri mixte. Diversificarea materialelor şi a tehnicilor de construcţie a favorizat construirea unor biserici cu forme diferite fată de stilurile clasice, unele total laicizate.

Sub diferitele ei forme-arhitectură, pictură, sculptură, poezie, muzică etc. - arta a fost pusă, de-a lungul timpului, în serviciul cultului divin. Arta bisericească este bogată în simboluri, toate elementele materiale întrebuinţate în cult dobândind sens şi semnificaţie aparte, spiritualizate.