luni, 7 februarie 2011

Clasa a IX-a. Viaţa religioasă oglindită în creaţii populare, datini şi obiceiuri

     Cât de frumoase sunt serile de Crăciun când cetele de colindători bat la uşa fiecăruia pentru a ne vesti Naşterea Domnului! Cât haz stârnesc frumoasele snoave cu vestiţii Păcală şi Tândală! La cât efort trebuie pusă mintea atunci când i se cere să ghicească o ghicitoare buclucaşă! Proverbele pline de înţelesuri nu sunt folosite numai de copii, ci până şi cei maturi le recunosc valoarea şi încărcătura filosofică deosebit de adâncă. Pornind de la aceste adevăruri, marii noştri oameni de cultură nu numai că au fost (şi) culegători de folclor autentic, ci s-au folosit în scrierile lor de o mulţime de motive populare.
Îndemnaţi de idealuri înalte şi de conştiinţa că studierea şi promovarea culturii populare reprezintă o datorie sacră, Iordache Golescu, Alecu Russo, Nicolae Bălcescu, Iacob Negruzzi, Alexandru Odobescu, Ion Budai - Deleanu, George Bariţiu şi mulţi alţii, nu numai că au cules şi publicat folclor, dar au întocmit chiar şi studii despre cultura populară românească. De pe aceleaşi considerente, marele nostru poet Vasile Alecsandri s-a angajat, cel dintâi, să publice aceste „comori nepreţuite, frumuseţi originale fără seamăn". Ele alcătuiesc o avere naţională vrednică dea fi scoasă ca un titlu veşnic de glorie pentru naţiunea română..
Totalitatea formelor de viaţă spirituală, anonimă şi colectivă a unui popor, văzută mai ales în mediul ţărănesc, formează folclorul.
Folclorul românesc e imprimat de pecetea creştină. Poeziile, doinele, baladele, basmele, proverbele, ghicitorile, colindele sunt pline de teologie, dar şi de mitologie, medicină, filosofie şi psihologie. Manifestările noastre folclorice sunt asociate calendarului creştin şi agrar, vieţii liturgice şi învăţăturii Bisericii.
În Postul Crăciunului, în lumea satelor, aveau loc şezătorile. Ele aveau atât un rol practic, dar şi distractiv. Astfel, se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cântau sau se rosteau balade, se învăţau colinde şi uraturi şi se discuta despre buna pregătire a sărbătorilor de iarnă. Ele erau adevărate şcoli de catehizare religioasă.
          Poporul român a păstrat din moşi-strămoşi o mulţime de datini şi obiceiuri, bazate pe fenomenele naturii, pe care le-au pus în legătură cu Naşterea Domnului, împrumutându-le sens şi caracter creştin, ca de exemplu: colindele, sorcova, pluguşorul, pomul de crăciun, Vifleimul, Irozii, Steaua, jocurile cu măşti şi altele.
           Colindatul este un mod specific al românilor de a serba apropierea Crăciunului, prin adevărate mărturisiri de credinţă, prelungiri fireşti ale cântărilor de la strană. „O, ce veste minunată!", „La Betleem colo-n jos", „Praznic luminos" sunt colinde ce mărturisesc adevărul despre întruparea şi dumnezeirea lui Hristos, scoţând în evidenţă şi cultul Fecioarei Măria, Născătoarea de Dumnezeu.
Pomul de Crăciun simbolizează pomul din Rai, amintind de păcatul săvârşit de Adam şi Eva.
Baladele şi legendele populare româneşti sunt impregnate de elementul religios, fiind adevărate surse de inspiraţie pentru mulţi scriitori români: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu. Spre exemplu, în „Mioriţa", creaţie anonimă a geniului din popor, păstorul moldovean aminteşte de Hristos, Care acceptă să moară pentru păcatele noastre. Într-o altă baladă, „Monastirea Argeşului", prin meşterul Manole (nume care e de fapt o prescurtare a numelui Emanuel) este închipuit Mântuitorul şi Jertfa Sa pe Cruce pentru răscumpărarea păcatelor, iar fântâna sa simbolizează apa Botezului.
Numeroase poezii au fost inspirate de învăţătura creştină. Amintim aici „Rugăciune" a poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, „În grădina Ghetsimani", a poetului creştin Vasile Voiculescu, „Psalmii" lui Tudor Arghezi etc.
          Bocetele de la înmormântare, evocări ale vieţii decedatului, strigătele de bucurie de la cununie, rochia albă a miresei, ce simbolizează puritatea, castitatea, sunt alte exemple.
         În afară de creaţiile literare, viaţa religioasă a românilor este oglindită şi în sculptură şi iconografie. Se pot da ca exemple: pridvoarele caselor ţărăneşti, împodobite cu sculpturi ce trimit la simbolurile creştine; bisericile de lemn, cu turle ce vor să atingă cerul, să apropie pe oameni de dumnezeire; troiţele, aşezate la răspântii de drumuri, ce amintesc omului să nu-L uite pe Dumnezeu; icoanele, adevărate Biblii pentru cei neştiutori; „Coloana infinitului", celebra sculptură a lui Constantin Brâncuşi ce simbolizează aspiraţia omului spre transcendent; „Pasărea măiastră", opera aceluiaşi sculptor poate simboliza rugăciunea.
Dar sunt şi anumite creaţii folclorice pe care Biserica nu le acceptă, pentru că ele contravin învăţăturii de credinţă: superstiţiile, practicile oculte, cele de magie şi vrăjitorie, prezicerile.
Ar trebui să fim conştienţi şi de aceea fericiţi deoarece cultura noastră naţională are drept temelie pe Hristos, Biserica şi credinţa.

4 comentarii: