Clasa a XI-a. Elemente de iconografie

           Icoana (gr. EICON, chip, înfăţişare) este o reprezentare a unei realităţi  spirituale nevăzute, însă existentă, adică lumea duhovnicească, cu ajutorul elementelor materiale, lumeşti. Ea nu este un tablou religios, ci reprezintă un obiect  de veneraţie, fiind totodată un mijloc de întâlnire a omului cu Dumnezeu.

În Vechiul Testament erau interzise cu desăvârşire imaginile religioase: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti... (leş. 20, 4-5). Această interdicţie era motivată de faptul că Dumnezeu Se revelase poporului numai prin cuvinte şi prin sunete, faţa Sa fiind nevăzută: Iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului; şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, iar faţa Lui n-aţi văzut-o, ci numai glasul I L-aţi auzit (Deut. 4,12).

Dar Legea Veche n-a oprit folosirea icoanelor. Porunca întâi a Decalogului oprea nu închinarea la icoane, ci reprezentarea lui Dumnezeu prin vreun chip pământesc, având în vedere înclinarea iudeilor spre idolatrie. Insă Dumnezeu porunceşte lui Moise să facă chipurile celor doi heruvimi care străjuiau Cortul Mărturiei, precum şi şarpele de aramă. De asemenea, Solomon împodobeşte templul din Ierusalim cu chipuri de heruvimi, lei şi alte animale.

Dar în Noul Testament, Dumnezeu S-a făcut văzut ochilor noştri, S-â'arătat în trup (I Tim. 3, 16), S-a descoperit în Persoana Fiului Său: Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1, 14); cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (In.-14,25). Iar ceea ce este văzut cu ochii trupeşti, poate fi reprezentat în icoane.

Cinstirea icoanelor nu e deci idolatrie, pentru că noi nu cinstim icoanele ca pe Dumnezeu, nu vedem în ele un dumnezeu, nu cinstim materia din care sunt confecţionate icoanele, ci pe sfinţii care sunt zugrăviţi pe ele, după cum, la rândul lor, prin sfinţi îl cinstim de fapt pe Dumnezeu, singurul Căruia I se cuvine cea mai mare cinstire.

Sfânta Scriptură nu numai că n-a condamnat icoanele, dar a arătat că Dumnezeu însuşi le-a îngăduit. Astfel, El a născut pe Fiul Său, Care, după cuvântul Scripturii, e icoana naturală a Tatălui (Evr. 1, 3), apoi a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa (Fac. 1,26).

Potrivit credinţei ortodoxe, icoana este un loc în care Hristos sau sfinţii se află prezent în chip tainic, haric. Creştinul se roagă icoanei lui Hristos ca înaintea lui Hristos însuşi, fără să considere icoana ca fiind idol. Uitându-se la icoană, privirea creştinului se îndreaptă în mod spiritual spre Hristos, aşa cum mama, privind la fotografia fiului ei, vorbeşte cu el, deşi ea nu confundă fotografia fiului cu fiul însuşi.

De aceea, Sinodul al VH-lea Ecumenic, care a stabilit cultul sfintelor icoane, afirmă că închinarea acordată icoanei trece la persoana reprezentată pe ea, la modelul viu al ei: Cinstirea icoanei trece la original şi cel ce se închină icoanei, se închină persoanei pictate.

Primele icoane au fost făcute de Sfântul Evanghelist Luca, iar prima icoană nefăcută de mână omenească a fost mahrama pe care s-a imprimat chipul Mântuitorului, ştergarul cu care s-a şters în drumul său spre cruce, care a aparţinut Sfintei Veronica.

Icoana are mai multe funcţii. în primul rând, ea stabileşte o legătură între chipul lui Hristos şi realitatea Lui personală, legătură stabilită prin actul de sfinţire al icoanei. Minunile despre care mărturiseşte Biserica că se săvârşesc prin anumite icoane, sunt o confirmare a acestei legături, căci nu imaginea, icoana în sine face minuni, ci forţa harului divin care lucrează prin ea. Aceasta se numeşte funcţie harică.

De asemenea, icoanele au un rol latreutic, pentru că sunt folosite în cultul divin, pedagogic, fiind o „Biblie" în imagine, mai ales pentru cei neştiutori de carte, dar şi estetică, împodobind lăcaşul de cult.

Icoanele ortodoxe (în majoritate, bizantine) au anumite trăsături, care le fac unice: absenţa realismului (nu sunt păstrate proporţiile logice); mărimea fiecărui personaj din icoană, în comparaţie cu celelalte este determinată de semnificaţia şi importanţa fiecăruia: culorile nu sunt alese la întâmplare, având o simbolistică (albul este simbolul curăţiei, al păcii, dar şi al atotştiinţei dumnezeieşti, roşul simbolizează jertfa, iubirea, dar şi focul nestins al iadului, negrul semnifică moartea, maroul este semnul smereniei, al sărăciei, auriul simbolizează harul divin, verdele, renaşterea spirituală, albastrul deschis este credinţa, întinderea cerului, iar cel închis simbolizează taina petrecerii dumnezeieşti a Sfintei Treimi); accentul nu cade pe frumuseţea trupească, ci pe cea duhovnicească, exprimată prin chipul personajelor, care sunt transfigurate; anatomia este deformată într-un mod voit (domină faţa sfântului; ochii, oglinda sufletului, sunt mari, exprimând puritatea sufletească, dar şi vederea lui Hristos pe care sfinţii au dobândit-o: gura. în schimb, fiind mică, arătând faptul că sfinţii s-au distanţat de plăcerile materiale); iar aureola sau nimbul simbolizează prezenţa harului divin.

            Biserica Ortodoxă consideră icoanele drept imagini sacre, canal al harului dumnezeiesc, mijloace de propovăduire, de apărare şi întărire a dreptei credinţe.