Clasa a XI-a - Întruparea Fiului lui Dumnezeu

In articolele 3-5 ale Simbolului Credinței se spune:

-       3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri si S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara si S-a făcut om.
4. Si S-a răstignit pentru noi in zilele lui Ponţiu Pilat si a pătimit si S-a îngropat.
5. Si a înviat a treia zi, după Scripturi.

-       Când apariția păcatului în lume a deteriorat firea întregii creații, Fiul lui Dumnezeu, Cel prin care creația a fost chemata la existenta, S-a întrupat ca sa îi facă posibila restaurarea firii.  Prin Întrupare, Hristos a unit în Sine cele de sus şi cele de jos, adică pe Dumnezeu cu omul şi, prin aceasta, pe Dumnezeu cu întreaga creație

Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu este ridicarea omului căzut, adică mântuirea lui, după cum mărturisește Biserica în Simbolul de credință (niceoconstantinopolitan): "Care pentru noi oamenii si a noastră mântuire" (art. III).

De ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu şi nu o altă Persoană a Sfintei Treimi, Sfânta Scriptura nu ne spune nimic. Este o taină a lui Dumnezeu. Mântuirea fiind o refacere în har a lumii, era potrivit ca aceasta să se facă prin Acela prin care s-au făcut toate (Ioan, 1,3; Evr. 2, 10).

Fiul lui Dumnezeu vine în lume, întrupându-Se şi facându-Se om adevărat dar fără păcat "la plinirea vremii" (Gal. 4, 4).

Dumnezeu putea trimite în lume pe Fiul Său, iar Fiul Său putea să Se întrupeze şi să mântuiască pe om îndată după cădere. Dar aceasta ar fi însemnat ca omul sa fie mântuit în afară de voința lui, ceea ce nu voiește Dumnezeu. Omul a căzut în păcat prin propria sa voința şi libertate, de aceea el nu putea fi mântuit decât tot în libertate şi voind el însuși mântuirea. Dar ca sa ajungă aici, trebuia sa treacă un timp, pentru ca sa se îndeplinească anumite condiții :

1)   Era necesar ca oamenii sa cunoasca din proprie experienta si sa se convinga pe deplin de gravitatea pacatului si a urmarilor lui, ca si de neputinta lor de a se elibera din robia pacatului numai prin propriile lor puteri. Astfel, trebuia ca ei sa simta necesitatea ajutorului dumnezeiesc si sa doreasca cu ardoare acest ajutor.

2)   Trebuia ca ratacirea religioasa si decaderea morala sa atinga culmea pentru ca raul sa poata fi desfiintat din radacina si odata pentru totdeauna.

3)   Venirea Mantuitorului, timpul, locul si imprejurarile in care Se va arata El, trebuia sa fie cat mai bine cunoscute si de cat mai multi, ca mantuirea sa fie cunos cuta si simtita ca bun al intregii omeniri.

4) Omenirea trebuia sa faca si ea un progres printr-un lung sir de pregatiri, iar acest progres a dus si s-a concretizat in acel "fie!" al Sfintei Fecioare Maria (Luca, 1, 38), prin a carei curatie si sfintenie, Cuvantul lui Dumnezeu sa poata fi primit in randul oamenilor.

              În epoca creştinismului primar, s-au desprins multe erezii din cauza adevăratei naturi a Mântuitorului. Creştinii credeau în faptul că El a fost Fiul lui Dumnezeu. Dar cum a fost El şi Fiul lui Dumnezeu şi om adevărat ?

            Definiţia definitivă a Întrupării şi asupra naturii lui Iisus a fost făcută de Biserica primară la Sinodul de la Efes şi la Sinodul de la Calcedon. Aceste sinoade au declarat că Iisus atât Dumnezeu deplin, venind de la Tatăl, cât şi om deplin, luându-şi trupul de carne şi natura umană de la Maica Domnului. Aceste două naturi, umană şi divină, erau unite ipostatic în personalitatea lui Iisus Hristos.

               În imnografie

Importanţa Întrupării a fost dezbătută pe larg de-a lungul istoriei Creştinismului şi este subiectul a nenumărate imnuri şi rugăciuni. De exemplu, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, aşa cum este folosită de ortodocşi şi de catolicii bizantini, conţine "Imnul Fiului Unul Născut" al Împăratului Iustinian:

Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte

şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria;

Care neschimbat Te-ai întrupat şi răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule,

cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime,

împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pe noi!

Clasa a VIII-a. Învățătura despre Sfânta Treime în Simbolul de Credință

a) Dumnezeu Tatăl

Dumnezeu Tatăl este cea dintâi Persoană a Sfintei Treimi.

De ce este numit Dumnezeu, "Tatăl", în articolul I din Simbolul credinţei?

Pentru că El naşte pe Fiul şi din El purcede Duhul Sfânt. Adică Fiul şi Duhul Sfânt îşi datorează existenţa Tatălui. Dumnezeu Tatăl este dintotdeauna Tată, adică dintotdeauna naşte pe Fiul şi din EI purcede Duhul Sfânt.

Mai numim pe Dumnezeu, "Tată", pentru că aşa ne-a învăţat Domnul nostru Iisus Hristos: atunci când ne rugăm, să ne rugăm către "Tatăl nostru", Care este în ceruri. El este Tatăl nostru şi ne iubeşte nespus de mult, căci El ne-a făcut şi doreşte binele şi mântuirea noastră.

Dumnezeu Tatăl este "Atotţiitorul". El le ţine pe toate cu bunătatea şi milostivirea Sa. Toată făptura Lui îi datorează existenţa. De altfel, În articolul 1 din Crez mărturisim că El este "Făcătorul cerului şi al pământului, al celor tuturor celor văzute şi nevăzute", deci credem că EI a făcut pământul şi marea, cerul şi stelele, toate plantele şi animalele, omul, precum şi cetele Îngerilor, locuitorii nevăzuţi ai cerurilor.

Dumnezeu Tatăl a făcut întreaga creaţie din iubire şi îi poartă de grijă prin înţelepciunea şi milostivirea Sa nemărginită.

b)  Dumnezeu Fiul

Dumnezeu Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi, mai este numit Cuvântul lui Dumnezeu sau Dumnezeu Cuvântul.

Spunem că este Fiul lui Dumnezeu pentru că El S-a născut din Tatăl "mai înainte de toţi vecii". Însă ce anume este această naştere şi cum s-a petrecut ea, rămâne o taină de nepătruns pentru mintea omenească. Biserica ne învaţă că El este Dumnezeu adevărat "din Dumnezeu adevărat" şi că El este "de o fiinţă cu Tatăl",

Pentru a Încerca să înţelegem cum Fiul este deodată cu Tatăl nici Înaintea Lui, nici după EI - să privim la soare şi vom vedea lămurit că, deodată cu el, pretutindeni şi mereu cu el, suntşi razele.

Despre Fiul mărturisim că prin El "toate s-au făcut"; iar în articolul 1, că Tatăl este "Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute". Deci, noi trebuie să înţelegem că Tatăl a lucrat împreună cu Fiul la crearea lumii. Aşadar, Tatăl, prin Fiul (împreună cu El), a făcut toate cele văzute şi nevăzute.

Cea mai importantă şi mai plină de iubire lucrare a Fiului a fost Întruparea Sa “de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”. Rămânând ceea ce era, adică Dumnezeu adevărat, El S-a făcut om adevărat, om ca oricare dintre noi. S-a întrupat, adică a devenit om şi a vieţuit ca un om obişnuit pe acest pământ.

S-a născut din Fecioara Maria şi a trăit printre oameni, învăţând cu fapta şi cu cuvântul despre Împărăţia cerurilor. A purtat un nume, Iisus, care I S-a dat la opt zile după naştere. Mai înainte de Întrupare, El nu Se numea Iisus Hristos.

Fiecare dintre noi avem păcate şi greşeli; însă Hristos, Care era şi Dumnezeu, a fost fără de păcat. Dumnezeu adevărat şi om adevărat fiind, a binevoit să Se răstignească pentru noi "în zilele lui Pilat din Pont" şi să pătimească şi să moară.

Toate acesta le-a făcut din nesfârşita Sa iubire de oameni, pentru mântuirea lor.

Domnul nostru Iisus Hristos a biruit moartea şi "a Înviat a treia zi", după cum reiese din Sfânta Scriptură. EI ne-a eliberat astfel din robia morţii, făcându-Se Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru.

După patruzeci de zile de la Înviere, EI S-a înălţat la ceruri "şi şade de-a dreapta Tatălui".

Dumnezeu Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos, este şi Judecătorul nostru, căci EI va veni cu slavă În ziua cea de apoi şi va judeca tot neamul omenesc; iar cei care vor fi găsiţi vrednici de Împărăţia cerurilor, vor merge la bucurie şi odihnă veşnidă în Împărăţia Sa, care "nu va avea sfârşit".

c) Dumnezeu Duhul Sfânt.

A treia Persoană a Sfintei Treimi este Dumnezeu Duhul Sfânt.

Despre El, Mântuitorul Însuşi ne-a învăţat că purcede de la Tatăl. Fiul lui Dumnezeu Se naşte din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Cum anume se Întâmplă această purcedere, Biserica nu a tălmăcit, căci este un lucru pe care mintea omenească nu-l poate cuprinde.

Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat. Noi mărturisim că este "Împreună cu Tatăl şi cu Fiul Închinat şi slăvit", că I se cuvine aceeaşi cinste şi slavă ca şi Tatălui şi Fiului, de Care este nedespărţit. El este "Domnul de viaţă Făcătorul", căci EI a umplut de viaţă toate cele făcute de la zidirea lumii.

Tatăl împreună cu Fiul au creat lumea, toate cele văzute şi nevăzute.  Acum Înţelegem că Duhul Sfânt lucrează Împreună cu Tatăl şi cu Fiul, căci EI vine să desăvârşească cele făcute de Tatăl şi de Fiul.

Aşa cum într-o familie, fiecare are o ocupaţie a lui, dar toţi împreună facem să fie pace şi bună-înţelegere în casă, tot astfel există conlucrare în Sfânta Treime. Sau aşa cum focul nu poate exista fără căldura şi lumina pe care le dă, iar căldura şi lumina au fiecare rostul ei, tot astfel, în Sfânta Treime.

Duhul Sfânt este Cel "Care a grăit prin prooroci", adică El a pregătit omenirea pentru primirea Mântuitorului, vestind de mai înainte venirea Lui.

Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de porumbel la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos în Iordan; S-a arătat pe Muntele Taborului, în chip de nor luminos, la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos; S-a pogorât în chip de limbi de foc, în ziua Cincizecimii, peste Sfinţii Apostoli.

Duhul Sfânt şterge păcatele pe care le mărturisim preotului, curăţindu-ne astfel sufletul.

Clasa a V-a. Sfanta Taină a Mirungerii

Clasa a VI-a. Rugăciunea Domnească. Cele șapte cereri

Clasa a XII-a - Credinţa în înviere şi în viaţa veşnică

Omul a fost creat de Dumnezeu cu posibilitatea de a nu muri. Călcând Însă porunca divină de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, Adam, şi odată cu el toţi oamenii, a devenit muritor. La moarte, trupul omului se duce În pământul din care a fost luat, iar sufletul se Întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat (Eccl. 12, 7). Dar prin Învierea Mântuitorului, Acesta a dat tuturor oamenilor posibilitatea Învierii din morţi şi a vieţii veşnice, alături de Dumnezeu.

Învăţătura despre Învierea morţilor este una dintre tezele fundamentale ale creştinismului: dacă moartea este despărţirea sufletului de trup, Învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul cu care a vieţuit pe pământ.

Aşadar, prin Înviere se reface persoana umană Întreagă.

Învierea se referă doar la trupuri, căci sufletul fiind nematerial, spiritual, nu se poate descompune în nimic, după moartea trupească acesta fiind judecat de Dumnezeu şi dus fie În rai, fie În iad.

Argumente: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Astfel, Mântuitorul le spune iudeilor că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor Învia ... că vine ceasul În care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune Întru Învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele Întru Învierea osândirii (In. 5, 25, 28-29)

Aşadar, Învierea noastră din morţi se bazează pe Învierea Mântuitorului, căci precum În Adam toţi mor, aşa şi În Hristos toţi vor Învia (1 Cor. 15,22).

După Înviere, Însă, trupurile vor fi duhovniceşti şi nemuritoare, asemănătoare trupului Domnului de după Învierea Sa: se seamănă trupul Întru stricăciune, înviază Întru nestricăciune; se seamănă Întru necinste, Înviază Întru slavă; se seamănă Întru slăbiciune, Înviază Întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc (1 Cor. 15,42-44).

Trupurile drepţilor Înviaţi vor avea următoarele Însuşiri: vor fi nemuritoare, nestricăcioase, pline de putere, spirituale, pline de slavă. Trupurile celor păcătoşi vor fi şi ele nemuritoare şi nestricăcioase, însă sensibile la chinuri şi suferinţe şi Într-o stare permanentă de dezarmonie.

La Înviere, trupurile nu vor mai avea defectele corporale pe care le-au avut În viaţă, dar nici trebuinţele şi felul de viaţă pe care le-au avut pe pământ.

După Învierea şi judecata obştească a oamenilor, se va instaura ceea ce Sfânta Scriptură numeşte cer nou şi pământ nou (II Pt. 3, 13). Asta nu Înseamnă că pământul acesta va fi distrus, ci va fi transfigurat, primind o nouă ordine.

Cei drepţi vor trăi veşnic în dreptate, pace şi iubire cu sine Înşişi, cu semenii şi cu Dumnezeu. În această lume a drepţilor, nu va mai fi nici moarte, nici plângere, nici durere, nici suspin (Apoc. 21, 4), ci o stare de fericire de nedescris. Frumuseţea vieţii veşnice va fi de neînchipuit: ceea ce ochiul n-a văzut şi urechile nu au auzit şi la inima omului nu s-a suit, acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (1 Cor. 2, 9). Sfântul Ioan Damaschin spunea că după înviere, timpul nu se va mai număra în zile şi nopţi, ci va fi o singură zi veşnică, În care lumina lui Dumnezeu va străluci peste cei drepţi.

Viaţa de veci a celor răi, însă, va fi nefericită, lipsită de vederea luminii lui Dumnezeu, o viaţă plină de chinuri veşnice.

Aceştia vor locui Împreună cu diavolii şi cu cei ce-i slujesc, tânguindu-se şi suferind, Într-o stare de Întuneric adânc, fără de sfârşit.

Dar nici fericirea drepţilor, nici nefericirea păcătoşilor nu va fi la fel pentru toţi oamenii, ci În grade diferite, În funcţie de vrednicia sau nevrednici a pe care fiecare a dovedit-o În viaţa pământească: Fiecare va primi plata după lucrul său (II Cor. 5, 10); În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (In. 14,2).

Locul în care sunt rânduite sufletele celor drepţi este raiul, iar locul în care sunt rânduite sufletele celor nedrepţi este iadul. Nu există un loc sau o stare intermediară între rai si iad, numit purgatoriu, cum învaţă Biserica Romano-Catolică, căci Mântuitorul Hristos nu a vorbit niciodată despre un asemenea loc.

judecata particulară - îndată după despărţirea lui de trup, sufletul omului este supus Dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, în fata căreia trebuie să dea socoteală, de viaţa de pe pământ. Judecata aceasta care se face fiecărui suflet în parte. Judecătorul – Hristos. Prin judecata particulară se cercetează starea generală în care iese omul din viaţa pământească si dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, este dus de duhurile necurate la chinuri. 

Dar nici fericirea si nici osânda nu sunt depline pană la judecata obştească, judecata cea de apoi, când vor îi iarăşi unite cu trupurile. Numai cei rămaşi în viaţa aceasta pot să dobândească de la Dumnezeu uşurarea osândei sufletelor celor morţi. Si aceasta, prin rugăciune si milostenie intru pomenirea morţilor si mai ales prin pomenirea acestora la Sfânta Liturghie.

Judecata obştească sau universală este învăţătura despre învierea morţilor şi despre viaţa de veci. Cei care au făcut cel bune aici pe pământ aşteaptă cu bucurie viaţa de veci, căci pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu în viaţa aceasta şi-i păzesc poruncile, făcând binele, viaţa aceea va fi intru totul fericita. Fericirea le va fi nesfârşită si neînchipuit de mare. Caci «cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea lea gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (1 Cor II 9) Aceasta negrăita fericire va consta mai ales în unirea în Duh cu Dumnezeu, în a-L vedea pe Dumnezeu faţă către faţă», în vieţuirea slăvită şi veşnică împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu sfinţii îngeri si cu toţi sfinţii Bisericii.

Judecata obştească

-Va fi universală, pentru că se vor supune judecăţii toţi oamenii, din toate timpurile şi toate locurile, inclusiv diavolii;

- va fi solemnă şi supremă, deoarece Judecătorul, Domnul nostru Iisus Hristos reprezintă Autoritatea cea mai mare şi se va înfăţişa la judecată în mod  solemn, impresionant;

-va fi publică, adică se va face în faţa tuturor;

-va fi dreaptă, pentru că Judecătorul, Domnul nostru Iisus Hristos, este Însăşi Dreptatea şi Adevărul suprem

- va fi definitivă şi veşnică, adică va încheia planul divinităţii asupra creaţiei sale

-va fi Înfricoşătoare: drepţii o vor aştepta cu smerenie, iar cei cu conştiinţa încărcată de păcate grele, vor fi cuprinşi de frică mare.

SEMNELE PARUSIEI

Timpul venirii sfârşitului lumii nu este cunoscut de nimeni altcineva decât Dumnezeu. Totuşi Sfânta Scriptură ne precizează câteva semne care îl vor precede:

1. Vestirea Evangheliei la toate popoarele: Şi se va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mântuire la toate neamurile şi atunci va veni sfârşitul (Mt. 24, 14) - (Nu înseamnă de aici că Evanghelia va fi acceptată sau mărturisită de toate popoarele, nici că sfârşitul lumii va veni îndată ce Evanghelia va fi vestită peste tot, ci numai faptul că Evanghelia va ajunge la toate popoarele, indiferent dacă va fi acceptată sau nu);

2. Ivirea de prooroci mincinoşi, căderea multora de la credinţă şi Înmulţirea fărădelegilor: Pentru că oamenii vor fi iubitori de sine, nemulţumitori, necuvioşi, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi ... cruzi, vânzători ... având înfăţişarea credinţei adevărate, dar tăgăduind puterea ei (II Tim. 2, 5);

3. Venirea lui Antihrist: ("Antichristus" înseamnă duşmanul lui Hristos. Acesta este un trimis al Satanei, spre a combate Biserica şi lucrarea lui Hristos în lume, care va atrage la rătăcire şi va distruge moral omenirea într-o proporţie înfricoşătoare):

Să nu vă amăgească nimeni În nici un chip ... că va veni întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul ... cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu duhul gurii Sale ... (II Ies. 2, 3-9);

4. Venirea pe pământ a lui Enoh şi a lui Ilie.

5. Catastrofe mari În natură şi În oameni: catastrofele acestea nu se compară cu cele obişnuite, cum au fost totdeauna în istorie, pentru că se vor înmulţi şi nu vor avea cauze naturale. Vor fi inexplicabile. Asemenea catastrofe sunt foamea, cutremurele, eclipse, dereglări sau dezastre cosmice, conflicte mondiale fără nici un control;

6. Convertirea  poporului evreu: Fiii lui Israel se vor Întoarce la credinţă ... iar la sfârşitul zilelor celor de pe urmă se vor apropia cu Înfricoşare de Domnul şi bunătatea Lui. (Osea 3, 5);

7. Arătarea pe cer a semnului Fiului Omului: acesta trebuie să fie Sfânta Cruce, pentru că este semnul biruinţei Lui: “Atunci se va arăta pe cer Semnul Fiului Omului ... şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă.”  (Mt. 24, 30).

Clasa a VIII-a. Crezul-sinteză a învățăturii de credință

Textul Simbolului de Credință Ortodox este următorul:

Clasa a V-a. Sfintele Taine-Generalităţi. Sfânta Taină a Botezului.

Dragilor, aici aveți lecția puțin mai dezvoltată decât am reușit să o prezint la curs. Vă rog să nu uitați de mica temă de casă pe care v-am rugat să o faceți. Spor la treabă!

Ce sunt Sfintele Taine?

Sfintele Taine sunt slujbe speciale care se săvârşesc de către preoţi şi episcopi, prin care credincioşii botezaţi în numele Sfintei Treimi primesc harul Sfântului Duh spre iertarea păcatelor şi creşterea duhovnicească.

Dar ce este acest “Har”?

-          Harul reprezintă puterea sau energia dumnezeiască nevăzută pe care Sfântul Duh o împărtăşeşte credincioşilor prin Sfintele Taine.

-          Prin Sfintele Taine este prezent şi lucrează Hristos în Biserică.

-          Tainele sunt lucrări văzute prin care ni se transmite harul cel nevăzut al lui Dumnezeu.

-          Concluzie: Sfintele Taine realizează naşterea, creşterea şi desăvârşirea noastră duhovnicească.

-          Cine a întemeiat Taina Botezului?

Întemeierea  Botezului ca Taină a fost făcută de Mântuitorul Hristos la trimiterea Sfinţilor Apostoli în lume: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19).

-          Definiţia Sfintei Taine a Botezului:

Sfântul Botez este Taina întemeiată de Dumnezeu, prin care omul, prin întreita cufundare în apă în numele Sfintei Treimi dobândeşte iertarea păcatului strămoşesc şi a toate păcatele făcute până atunci (dacă se botează un adult), se naşte din nou, duhovniceşte şi devine membru al Bisericii lui Hristos.

-          Doar după primirea Botezului devenim fii ai lui Dumnezeu şi putem primi şi celelalte Sfinte Taine.

-          Tradiţia spune că apa Botezului trebuie să fie curată şi sfinţită.

-          Cine poate săvârşi Botezul?

-          Săvârşitorul Botezului poate fi episcopul sau preotul, iar în cazuri de urgenţă (dacă copilul e bolnav, pe moarte) orice alt creştin care rosteşte formula Botezului:

-          Care este formula Botezului?

“Se botează robul lui Dumnezeu (numele ce se dă la Botez) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!”

Cine poate primi Sfânta Taină a Botezului?

-          Orice om, copil sau matur, care nu a mai primit Taina Botezului.

Unde se poate săvârşi Sfânta Taină a Botezului?

-          De regulă se săvârşeşte în biserică, însă în caz de urgenţă se poate face oriunde.

De ce e nevoie de naşi la Botez?

-          Doar în cazul în care cel botezat e copil e nevoie de naşi, care devin părinţii lui spirituali. Deoarece copilul e prea mic, naşii sunt cei care mărturisesc credinţa creştină în locul celui care se botează. Dacă cel ce se botează e matur, atunci va mărturisi el singur credinţa în Dumnezeu.

Rânduiala slujbei Botezului:

1.      Partea introductivă – catehumenatul – cuprinde exorcismele (3 rugăciuni de izgonire a diavolului de la cel ce se botează), lepădările de diavol (tot de trei ori, cu faţa spre apus) şi unirea cu Hristos (mărturisită tot de trei ori, cu faţa spre răsărit).

2.      Slujba Botezului, în  care e inclusă şi Mirungerea:-sfinţirea apei pentru Botez, ungerea cu untdelemnul bucuriei pe frunte, piept, spate, urechi, mâini şi picioare şi întreita scufundare a pruncului în apă sfinţită şi rostirea formulei.

După Botez  cel proaspăt botezat mai primeşte încă două Sfinte Taine: Taina Mirungerii şi Sfânta Taină a Euharistiei (Împărtăşaniei). Prin ungerea cu Sfântul Mir, noul botezat primeşte pecetea şi darul Duhului Sfânt, devenind membru al Bisericii, iar prin Sfânta Împărtăşanie se uneşte cu Hristos.

Clasa a X-a. Relaţia omului cu Dumnezeu. Cinstirea sfinţilor, a sfintelor icoane, a sfintelor moaşte şi a sfintei cruci.

O să observați probabil faptul că lecția voastră coincide întru o oarecare măsură cu lecția postată pentru clasa a IX-a. Voi încerca să aduc câteva elemente în plus...

 Ce reprezintă sfinţii? Dar sfintele moaşte? 

Sfinţii sunt creştini sau persoane alese, care în timpul vieţii pământeşti s-au arătat plini de desăvârşire în viaţa religioasă şi morală şi care, după moarte duc o viaţă fericită în cer;

Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni, ale unora dintre sfinţi. Noi le cinstim ca pe nişte obiecte în care Dumnezeu îşi arată toată puterea minunată a harului Său. 

-          Care este diferenţa dintre cinstirea sfinţilor şi cinstirea lui Dumnezeu?

Sfinţilor li se cuvine o cinstire relativă numită venerare, pe când lui Dumnezeu i se cuvine o cinstire absolută, numită adorare. Pe sfinţi îi cinstim ca pe nişte mijlocitori ai noştri către Dumnezeu.

Cinstindu-i pe sfinţi, cinstim în mod indirect pe Dumnezeu, Cel Care le-a dat acestora harul Său care îi ajută la desăvârşire.

De ce cinstim sfintele icoane?

-          Noi cinstim de fapt Sfinţii reprezentaţi în ele, nu materia, lemnul, pictura respectivă. Cinstim prototipul pe care ele îl reprezintă, persoană care există în realitate.

-          Icoanele sun reprezentări sensibile ale lui Dumnezeu sau ale sfinţilor.

-          Icoanele au mai fost numite şi Biblia neştiutorilor de carte. Ele au deci un rol ajutător în rugăciunea credinciosului şi uneori îl ajută să înţeleagă sensuri ale învăţăturii creştine. Astfel, în Biserica Ortodoxă icoana are rol pedagogic, ea fiind rezultatul şi mijlocul răspândirii învăţăturii noastre despre Dumnezeu. 

-          Închinarea la moaştele sfinţilor e permisă?

Da, deoarece sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu. Dacă însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin puterea minunata pe care ce le-o dă atunci înseamnă că  şi noi trebuie sa le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere, şi suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca atare. Noi nu le ridicăm sfintelor moaşte biserici, cum făceau păgânii zeilor şi idolilor lor, ci pe locul descoperirii lor ridicăm biserici lui Dumnezeu şi proslăvim pe Dumnezeu prin ele.

-          Aţi putea să îmi daţi câteva exemple de sfinţi care au moaşte la noi în ţară şi unde anume?

Sf. Cuv. Parascheva, Iaşi; Sf. Dimitrie Basarabov-Catedrala Patriarhală din Bucureşti, Sf. Filofteia - Curtea de Arges...

Un articol frumos cu referire la cinstirea sfintelor moaște aflați dând un click aici.

-          Dar cinstirea Sfintei Cruci are justificare?

Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit Crucea şi a îmbrăţişat-o cu iubire şi a ars pe ea, ca pe un altar, păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi Crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul. Iar pe de alta parte, să ne înduioşăm de dragostea Lui cu care ne-a mântuit prin Cruce din păcatele noastre şi să o slăvim. Desigur că obiectele care ne aduc întristare şi durere pentru pierderea unei persoane scumpe nu le cinstim, dar Crucea Domnului nu ne-a adus numai întristare, ci şi bucurie şi mântuire. Căci ea n-a fost, cum socotesc unii, o simpla spânzurătoare, ci a fost altar de jertfă pe care s-a adus cea mai mare şi mai preţioasa jertfă cu putinţă, pentru mântuirea noastră. 

Argumente biblice (scripturistice) pentru cinstirea Sfintei Cruci găsim la (1 CORINTENI 1,18), -”Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (GALATENI 6,14); -”Fiindcă mulţi – despre care v-am vorbit adeseori , iar acum o spun plângând – se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor este pieirea” (FILIPENI 3,18-19).