Clasa a VIII-a - Despre post

Omul, făptura aleasă de Dumnezeu pentru a fi stăpânul întregii zidiri, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi cununa creaţiei, a primit de la Ziditor ceea ce nici o altă făptură nu a mai primit: sufletul raţional şi setea spirituală de desăvârşire. Omul are, pe lângă trebuinţele trupeşti rânduite de fire, şi nevoi spirituale. Aşa cum trupul îşi cere hrana lui, la fel şi sufletul cere să fie hrănit ca să poată supravieţui.

Postul, care este nevoinţa abţinerii de la unele mâncăruri şi pofte aducătoare de păcate, îl ajută pe om să-şi biruiască trupul şi să se ridice cu mintea la frumuseţea şi bunătatea lui Dumnezeu. Mai precis, atunci când trupul este înfrânat, sufletul primeşte aripi pentru a se înălţa spre Dumnezeu.

Postul a fost instituit de însuşi Mântuitorul, atunci când, retras 40 de zile în munţii Carantaniei, a postit şi a fost ispitit de diavolul înainte de a începe predicarea Evangheliei. Deci postul îl are în centrul său pe Domnul nostru lisus Hristos, deoarece Lui îi este închinat. Creştinul posteşte pentru Hristos, ca împreună cu Hristos să rămână şi în viaţa pământească şi în cea de dincolo de moarte.

Postul creştin are menirea de a înălţa spiritual pe tot omul care aduce prin post jertfă de laudă şi mulţumire Mântuitorului. Postul este arma creştinului împotriva ispitelor trupeşti şi sufleteşti, este mijlocul de întărire a credinţei, de exersare a milosteniei şi de dobândire a smereniei creştine.

În cultul nostru ortodox, postul, ca mijloc de curăţire trupească şi duhovnicească, se poate clasifica după mai multe criterii. Astfel, după asprimea lui, postul poate fi:

-  Postul total sau ajunarea - acest post presupune abţinerea totală de la orice fel de mâncare şi băutură, o zi sau mai multe zile. Moise, pe muntele Sinai, şi Mântuitorul, înainte de a începe activitatea de propovăduire, au postit patruzeci de zile, durată greu de egalat de oamenii obişnuiţi;

-  Postul aspru - acest post permite consumarea de hrană uscată: pâine, fructe, legume şi apă; un astfel de post a practicat Sf. loan Botezătorul în valea Iordanului;

-  Postul comun (obişnuit) - permite consumul mâncărurilor gătite, la orele de masă obişnuite, dar în cantitate mai puţină şi numai de origine vegetală;

-  Postul uşor (cu dezlegare) - este practicat în zilele de sărbătoare din timpul unui post, fiind permisă consumarea de peşte, ulei şi vin; aceste zile sunt menţionate în calendar.

Postul se poate clasifica şi după lungimea lui. Astfel, el poate ţine o singură zi (aşa este, de pildă, ziua de miercuri în care a fost vândut Mântuitorul; ziua de vineri când a pătimit Hristos; ziua Sfintei Cruci (14 septembrie), care ne aminteşte de suferinţele Mântuitorului pentru păcatele noastre, ziua Tăierii capului Sfântului loan Botezătorul cel mai aspru postitor şi vestitor al pocăinţei (29 august); şi ziua de 5 ianuarie sau Ajunul Bobotezei, care ne aminteşte de catehumenii de odinioară, ce se pregăteau pentru botez).

Posturile pot fi însă şi de durată (ele sunt patru în calendarul ortodox). Cel mai lung şi mai aspru dintre ele este Postul Paştelui (doar sâmbetele şi duminicile sunt dezlegări la ulei şi vin, iar dezlegare la peşte este doar la Bunavestire şi la Florii). Cele şapte săptămâni de nevoinţă pregătesc pe creştini, prin pocăinţă, rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, pentru marea bucurie a învierii. Cântările Postului Mare sunt de o frumuseţe rară, iar în prima săptămână din post se citeşte Canonul de Pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul.

Al doilea post de durată ne pregăteşte pentru bucuria Naşterii Domnului şi el ne aminteşte de patriarhii şi drepţii Vechiului Testament care au trăit în post şi rugăciune şi au adormit cu nădejdea venirii Mântuitorului lisus Hristos. Este un post de 40 de zile, mai puţin aspru decât Postul Paştelui (el ţine de pe 15 noiembrie până pe 24 decembrie); sâmbăta şi duminica ca şi în zilele sfinţilor mai importanţi se mănâncă peşte.

Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ne aminteşte de dragostea şi răbdarea cu care aceştia au predicat Evanghelia şi de moartea mucenicească pe care au îndurat-o în timpul persecuţiilor lui Nero. Durata acestui post este variabilă, în funcţie de data Paştilor (el ţine de luni după Duminica Tuturor Sfinţilor până pe 28 iunie, sărbătoarea celor doi sfinţi).

Ultimul post calendaristic este cel închinat Adormirii Maicii Domnului. El durează 14 zile şi nu este foarte aspru, având în vedere durata şi situarea lui în mijlocul anotimpului cald (el ţine de pe 1 până pe 14 august).

De asemenea, în funcţie de numărul de credincioşi care postesc în acelaşi timp, postul poate fi: post general (toată Biserica) sau local (o regiune, localitate, eparhie). Acesta este fixat de conducerea Bisericii în caz de calamităţi sau doliu în memoria unei mari personalităţi. Este important să ştim că postul poate fi şi particular sau individual, când este ţinut de unii credincioşi în orice perioadă a anului, pentru nevoile lor proprii.

În zilele de post, oricare ar fi acestea, sunt oprite petrecerile şi nunţile.

Întrucât postul nu constituie un scop în sine, ci e doar un mijloc de a tinde spre desăvârşirea morală, el trebuie însoţit întotdeauna de rugăciune, de pocăinţă, de milostenie, de mărturisirea păcatelor.

Clasa a V-a. Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr- Faptă şi răsplată

Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr

(Lc. 16, 19-31)

    

19	Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison f, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit.
20	Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube,
21	şi-ar fi poftit să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; cu toate acestea, înşişi câinii, venind, ei îi lingeau bubele g.
22	Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost îngropat.
23	Şi în iad, fiind el în chinuri, îşi ridică ochii şi-l vede de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui.
24	Şi i-a zis, strigând: Părinte Avraam, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în această văpaie.
25	Dar Avraam i-a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ţi-ai primit pe cele bune în viaţa ta, şi Lazăr, de asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti.
26	Şi peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s'a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi.
27	Şi el a zis: Atunci rogu-te, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu,
28	că am cinci fraţi; să le dea lor mărturie, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.
29	Dar Avraam i-a zis: Îi au pe Moise şi pe profeţi; să asculte de ei.
30	Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci dacă se va duce la ei cineva dintre morţi, se vor pocăi.
31	Şi i-a zis: Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nici dacă ar învia cineva din morţi, tot nu vor crede“. In 11:44-48

Înţelesul pildei este simplu, iar învăţăturile pe care le putem scoate din ea sunt numeroase. În primul rând, vedem că nu ni se spune numele omului bogat, ci numai al săracului: Lazăr. Aceasta pentru că numele păcătoşilor se pomenesc numai pe pământ şi se scriu pe mormintele lor, iar al celor buni şi drepţi sunt cunoscute şi de îngeri în ceruri, fiind scrise în cartea vieţii.

Îngerii scriu în ceruri faptele bune ale oamenilor într-o carte numită „cartea vieţii". Şi demonii au cărţile lor, unde trec faptele rele. La Judecata de la sfârşitul lumii, aceste cărţi se vor deschide şi se vor citi. Cine nu va fi scris în cartea vieţii, va merge la iad.

Vedem, deci, că omul bogat dădea ospeţe zilnic, dar nu dădea sărmanului Lazăr nici măcar din resturile de la mese. Mulţi cred că o astfel de viaţă este fericită. Dar nu e aşa. Dacă munceşti pentru avere, nu e rău; munca ţine trupul sănătos şi îţi face mintea ageră. Dar dacă moşteneşti de la alţii o avere de-a gata, apare ispita de a fi leneş, şi cunoaştem deja urmările acestui păcat, din pilda talanţilor. Bogatul trăia în lux şi în nepăsare, pentru că îl chinuia demonul lenei şi cel al lăcomiei de averi. Inima bogatului era de piatră; dacă i-ar fi dat ceva sărmanului Lazăr, ea s-ar fi despietrit.

Nici bogăţia, nici sărăcia nu ajută cu nimic la mântuire. Dacă eşti bogat şi milostiv, te poţi mântui. Dacă eşti sărac şi nemulţumitor, nu te mântuieşti. Ştim că mulţi sunt care cerşesc fără să fie bolnavi, doar pentru că nu vor să muncească. Lazăr nu era aşa. Vedem că era bolnav: „zăcea", „plin de bube".Nu avea casă, ci stătea la poarta bogatului.

 „Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră; să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă." (I Timotei 6, 17-19)

În faţa morţii, şi săracii, şi bogaţii sunt egali. Toţi mor. Deci a murit şi bogatul, şi săracul, dar fiecare a primit altceva pe lumea cealaltă. Lazăr a fost dus în „sânul lui Avraam", adică în Rai, la pieptul patriarhului Avraam, ca un copil ascultător la pieptul părintelui său. Iar bogatul a ajuns în iad, la plângerea şi scrâşnirea dinţilor, unde îl ardea focul. Şi ce a cerut el în iad? O picătură de apă. Dar nu a primit-o, pentru lipsa de milă pe care a avut-o în viaţă. Bogatul s-a gândit cu durere la fraţii săi, bogaţi ca şi el, care încă nu muriseră. El credea că numai un mort înviat îi mai poate convinge să se schimbe, ca să nu ajungă ca el. Bunul Avraam îi spune că e destul ca ei să creadă în Legea dată prin Moise şi în cuvintele profeţilor. Aşa ne învaţă Hristos: să nu cerem minuni deşarte pentru necredinţa noastră sau a altora.

De fapt, fraţii bogaţi au avut mai târziu şi înviaţi din morţi: pe celălalt Lazăr, prietenul lui Hristos, şi pe Hristos Însuşi. Dar şi noi, cei de azi, avem dovada Învierii lui Hristos, încât nimeni nu poate zice:„Oare există suflet?", „Oare există viaţă veşnică?".

Să ne întărim şi, dacă suntem bogaţi, să ne deschidem inimile şi pentru cei săraci, iar dacă suntem în nevoi, în boală şi suferinţă, să ne mângâiem cu gândul la „sânul lui Avraam", care ne aşteaptă, şi pe unii, şi pe alții.

Clasa a VI-a. Vindecarea celor zece leproşi -Binefacere şi recunoştinţă

Astăzi vom studia mai departe despre o altă minune săvârşită de Mântuitorul Hristos în activitatea Sa publică şi anume, vindecarea celor zece leproşi.

Pericopa evanghelică de la Lc. 17, 11-19:

11	Şi a fost că pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii,
12	intrând într'un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care au stat departe.
13	Şi ei şi-au ridicat glasul, zicând: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!“
14	Şi văzându-i, El le-a zis: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor“. Şi a fost că'n timp ce ei mergeau, s'au curăţit.
15	Iar unul din ei, văzând că s'a vindecat, s'a întors slăvindu-L cu glas mare pe Dumnezeu.
16	Şi a căzut la picioarele Lui, cu faţa la pământ, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean.
17	Şi răspunzând Iisus, a zis: „Oare nu zece s'au curăţit? Cei nouă unde sunt?
18	Nu s'a găsit să se întoarcă să-I dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care e de alt neam?“
19	Şi i-a zis: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit“. Mt 9:22 Mc 5:34 Mc 10:52 Lc 7:50 Lc 8:48 Lc 18:42

•  

       În acest episod scripturistic ni se atrage aminte asupra importanţei virtuţii recunoştinţei.

       Astfel, citim că în urma vindecării de lepră, doar unul dintre cei vindecaţi, văzând binefacerea pe care a primit-o de la Dumnezeu, s-a întors la Hristos, slăvindu-L şi mulţumindu-l în genunchi.

Suntem datori să ne arătăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu, mulţumindu-I pentru binefacerile pe care le trimite neîncetat asupra noastră în toate zilele şi în fiecare ceas şi clipă, în casă, la biserică, pe drum, oriunde.

Cei ce mulţumesc cu recunoştinţă, vor primi de la Tatăl Ceresc mult mai multe daruri decât îşi pot imagina. De aceea, este bine să mulţumim pentru toate lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Cel care-L cunoaşte pe Dumnezeu şi voinţa Sa de mântuire a oamenilor, va ajunge să-I mulţumească nu numai pentru binefaceri, nu numai pentru cele bune, ci şi pentru necazuri şi suferinţe. Căci în planul lui Dumnezeu, toate acestea conduc la curăţirea de patimi şi la sfinţire. Dar nu oricine poate să mulţumească lui Dumnezeu chiar şi pentru necazuri.

Cea mai înaltă rugăciune de mulţumire este Sfânta Liturghie. Ea se mai numeşte şi jertfa euharistică, adică jertfa de mulţumire. Suntem datori ca în fiecare sărbătoare, şi mai ales duminica, să ascultăm slujba Sfintei Liturghii şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat şi ne dă.

Astfel, cei care îi mulţumesc lui Dumnezeu, vor primi de la El nu numai binefaceri materiale, ci mai mult decât atât, vindecare de lepra sufletească (păcatul) şi mântuire.

Pilda recunoştinţei este foarte actuală şi în zilele noastre, când, de cele mai multe ori şi noi, când primim binecuvântarea şi harul dumnezeiesc, uităm să mulţumim.

Să avem deci inimă mulţumitoare şi să învăţăm să mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor pentru toate.

Invitaţie la film – „Ostrovul”

Vom continua seria de proiecţii cinematografice, Luni, 15 Noiembrie 2010, de la ora 18, în sala 210, multimedia. Invitaţia se adresează liceenilor. Puteţi invita şi părinţii, prietenii... Spor în toate!

Clasa a VIII-a. Pilda neghinei

Vom continua astăzi  noul capitol, intitulat Trăirea învăţăturii creştine.

A doua lecţie din acest capitol se intitulează Pilda neghinei

Să  ne reamintim  pentru început ce anume este o pildă sau o parabolă.

Parabola  este o vorbire cu sens figurat prin care se urmăreşte redarea concretă a unor idei, învăţături, având în general un rol didactic, moralizator.

Potrivit Sfintei Scripturi, după ce a creat lumea, Dumnezeu a privit la ceea ce a făcut şi toate erau bune. Aşadar, El este autorul binelui. Odată cu căderea în mândrie, diavolul a devenit autorul răului, duşmanul şi potrivnicul lui Dumnezeu, dar şi al oamenilor. Aşadar, diavolul este vrăjmaşul, duşmanul mântuirii noastre.

Fiind creaţi de Dumnezeu, toţi oamenii sunt buni la naştere. Dar pentru că El ne-a înzestrat pe fiecare cu darul liberei voinţe, fiecare dintre noi putem alege: fie să mergem spre împărăţia Sa, fie spre împărăţia răului.

Va veni o vreme, ştiută numai de Dumnezeu, când fiecare dintre noi va fi chemat să dea seama în faţa Sa pentru toate faptele pe care le-a săvârşit în această viaţă. Dumnezeu nu încalcă libertatea nimănui, darîi aşteaptă pe toţi oamenii să meargă pe calea binelui care duce spre împărăţia Sa.

Aceste învăţături le-a spus lisus, folosindu-se de următoarea pildă:

Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus. Iar dacă a I crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Venind  slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde dar are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Voieştideci să ne ducem şi s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea... După aceea, lăsând mulţimile, a venit în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămureşte-ne nouă pilda cu neghina din ţarină. El, răspunzând, le-a zis: Cel ce seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului. Ţarina este lumea; sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei; iar neghina suntfiii celui rău. Duşmanul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul lumii, iarsecerătoriisunt îngerii. Şi, dupăcum se alege neghina si se arde în foc, aşa va fi la sfârşitul veacului. Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din imparajia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cel ce are urechide auzit, să audă!  (Mt. 13,24-30;36-43)

Aşadar, în biserica lui Hristos există şi grâu şi neghină, adică şi oameni virtuoşi, care vor moşteni împărăţia cerurilor, dar şi oameni păcătoşi, care fac voia diavolului.

           Omul  care a semănat sămânţa este Dumnezeu, iar ţarina estelumea aceasta. Dumnezeu este stăpânul absolut, Proprietarul de drept al ţarinei, adică al lumii, în timp ce satana este un vrăjmaş care face doar ceea ce i se permite de către adevăratul Stăpân.

Dumnezeu îngăduie ca în lume să trăiască laolaltă oameni buni şi oameni răi. El are multă răbdare pentru că vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Cei răi sunt chemaţi la îndreptare, având mereu lângă ei exemple pozitive. Oamenii buni se întăresc pe calea binelui în lupta cu întunericul răutăţii. Prin rugăciune, î prin sfaturi bune şi prin viaţa lor ei pot ajuta pe semenii lor să aleagă viaţa în comuniune cu Dumnezeu.

lată că Dumnezeu vrea ca să căutăm împreună mântuirea. Din pricina celor care trăiesc în fărădelegi suferă comunităţi sau chiar popoare întregi. însă | Dumnezeu aduce iertare, mângâiere şi binecuvântare asupra tuturor, chiar numai pentru un singur om care trăieşte în sfinţenie.

La sfârşitul veacurilor, Dumnezeu va separa definitiv pe cei buni de cei răi şi fiecăruia se va răsplăti după faptele lui, prin aceasta văzându-se dreptatea lui Dumnezeu: de-a dreapta, lumina împărăţiei cerurilor, de-a stânga, întunericul iadului.

Sămânţa cea bună reprezintă pe fiii împărăţiei, iar neghina pe oamenii răi. Duşmanul care vine şi seamănă neghina este diavolul. Secerişul este sfârşitul lumii, secerătorii fiind îngerii trimişi de Dumnezeu. Cei drepţi vor străluci ca 1 soarele în împărăţia cerurilor, iar cei răi vor sfârşi în văpaia focului veşnic.

Judecata e o lucrare care îi aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu, Singurul care cunoaşte interiorul fiinţei omeneşti.

De aceea suntem datori ca fiecare dintre noi să ne pregătim din timp sufletul şi să îl păzim ca nu cumva diavolul să vină şi să ne primejduiască mântuirea.

Clasa a XII-a. Asceza creştină

Printre monumentele reprezentative ale artei bisericeşti am văzut că există şi un mare număr de mănăstiri.

Astăzi nu vom vorbi despre mănăstiri, cum poate aţi crezut, ci despre viaţa ascetică pe care trebuie să o duc creştinii, călugări sau mireni.

        

Una dintre practicile spiritualităţii ortodoxe este asceza. Din punct de vedere creştin, asceza este un exerciţiu făcut în mod conştient şi sistematic, pentru desprinderea de patimi şi dobândirea virtuţilor. În general,  asceza se manifestă în trei feluri: prin exerciţii fizice, care au scopul de a stăpâni trupul, eliminarea înclinaţiilor spre rău prin cultivarea virtuţilor şi prin exercitarea tuturor puterilor psiho-fizice pentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu.

Asceza presupune atât efort spiritual, cât şi fizic, căci ambele părţi ale fiinţei noastre suspină ă mântuire. Ea priveşte paza minţii şi a inimii, căci cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui (Fac. 8,21), voinţa de a lupta şi de a birui gândurile şi sentimentele rele. Principalele căi ascetice sunt rugăciunea, postul şi milostenia.

Rugăciunea este intrarea omului în legătură cu Dumnezeu, vorbirea sufletului cu El. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea : ridicarea omului cu mintea, cu inima, cu credinţa şi cu vocea la Dumnezeu, pentru a-L preamări, a-I mulţumi şi a cere de la El toate lucrurile de care avem nevoie pe plan spiritual şi fizic, ştiind că El ne aude şi ne ajută. În rugăciune, creştinul I se adresează direct lui Dumnezeu, ca unui Părinte Căruia îi destăinuie problemele, gândurile şi simţămintele sale. Rugăciunea reprezintă o necesitate fiinţială a firii omeneşti, care simte nevoia să comunice cu Făcătorul ei. Ea este cea mai însemnată dintre lucrările omeneşti, fiindcă prin rugăciune, duhul omului intră în împărtăşire nemijlocită cu Duhul lui Dumnezeu.

Rugăciunea nu e o necesitate a lui Dumnezeu, căci El nu are trebuinţă de rugăciunea noastră. Dar El vrea să vadă din partea noastră străduinţă, voinţă de a ne mântui. De aceea, chiar dacă Dumnezeu ştie ce nevoi are fiecare om, rugăciunea tot e necesară, pentru că prin ea conlucrăm de fapt cu El la mântuire, înălţându-ne la Dumnezeu şi facându-ne vas al milei şi ului Său.

Pentru ca rugăciunile noastre să fie primite de Dumnezeu, trebuie întrunite câteva condiţii. în primul rând, noi trebuie să avem o credinţă sinceră, adevărată: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea (Mc. 11, 24). De menea, păzirea poruncilor lui Dumnezeu, iubirea Lui şi săvârşirea a ce este plăcut înaintea Lui sunt condiţii ispensabile pentru primirea răspunsurilor la rugăciune. Nu în ultimul rând, stăruinţa în rugăciune este foarte importantă, căci Dumnezeu doreşte o jertfa din partea noastră: Rugaţi-vă neîncetat! (I Tes. 5,17).

Porunca rugăciunii se regăseşte în tot cuprinsul Sfintei Scripturi: Căutaţi pe Domnul cât îl puteţi găsi, strigaţi către nsul cât El este aproape de voi (Is. 55, 6); Faceţi în toată vremea, în Duhul tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru asta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii (Ef. 6, 18); Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în tă (Mt. 26, 41); cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină (In. 16, 24).

Omul nu ştie niciodată ce îi este cu adevărat de folos pentru mântuire. De aceea, trebuie să lase totdeauna judecata şi ararea finală pe seama lui Dumnezeu. Aşa că, dacă El nu ne îndeplineşte o cerere, să avem credinţă în hotărârea Sa, fiind ari că lucrul cerut de noi fie nu ne era de folos mântuirii, fie chiar ne putea vătăma. însuşi Mântuitorul Hristos, rugându-Se Tatălui să-L ferească de pătimiri, a adăugat: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă (Lc. 22, 42).

Postul creştin este unul dintre mijloacele prin care credincioşii dobândesc treptat virtuţi: cumpătare, răbdare, bunătate, ăţie trupească şi sufletească. Postul presupune un exerciţiu complex şi foarte eficient de educare a voinţei. Cine posteşte mie să se abţină, să se înfrâneze de bunăvoie de la hrănirea trupului cu anumite mâncăruri şi băuturi, numite în limbaj popular „de frupt" sau „de dulce" şi de la întunecarea sufletului cu gânduri şi fapte rele. Scopul postului este curăţirea de ate şi vieţuirea după poruncile dumnezeieşti.

Postul creştin nu este numai un simplu exerciţiu de stăpânire a poftelor aducătoare de păcate. Acesta are în centrul său Domnul nostru Iisus Hristos, deoarece Lui îi este închinat. Creştinul posteşte pentru Hristos, ca împreună cu Hristos să lână şi în viaţa pământească şi în cea de dincolo de moarte. Postul creştin are menirea de a înălţa spiritual pe tot omul care i post aduce jertfa de laudă şi mulţumire Mântuitorului. Postul este arma creştinului împotriva ispitelor trupeşti şi sufleteşti, mijlocul de întărire a credinţei, de exersare a milosteniei şi de dobândire a smereniei creştine.

El trebuie unit cu rugăciunea şi milostenia, deoarece prin rugăciune şi milostenie hrănim şi întărim sufletul nostru cu irea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. în timpul postului, creştinul se roagă mai mult şi mai intens lui Dumnezeu pentru area păcatelor, pentru dobândirea virtuţilor, pentru sănătate şi linişte sufletească. Postul fără milostenie (trupească sau letească) nu are valoare. însuşi Mântuitorul a practicat postul şi a subliniat valoarea şi puterea postului unită cu rugăciunea, nta Scriptură ne spune că după scoaterea demonilor dintr-un bolnav, Domnul nostru Iisus Hristos a spus Apostolilor: Acest ini de demoni, nu iese decât cu post şi rugăciune (Mc. 9,29).

Urmând învăţăturii Mântuitorului, au practicat postul şi rugăciunea şi Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, călugării, creştinii o vieţuire exemplară. Postul s-a menţinut în Biserică până astăzi, fiind un principal mijloc de purificare sufletească şi trupească. Postul creştin poate fi analizat după mai multe criterii:

Clasificare

După asprimea lui, postul poate fi:

Postul total sau ajunarea - presupune abţinerea totală de la orice fel de mâncare şi băutură, o zi sau mai multe zile. Moise, pe muntele Sinai şi Mântuitorul înainte de a începe activitatea de propovăduire, au postit patruzeci de zile, durată greu de egalat de oamenii obişnuiţi. Acest post făcut necugetat pune viaţa omului în pericol şi Biserica recomandă evitarea exceselor şi exagerărilor, deoarece riscarea vieţii nu poate fi pe placul lui Dumnezeu;

Postul aspru - permite consumarea de hrană uscată: pâine, fineţe, legume şi apă; un astfel de post a practicat Sfântul Ioan Botezătorul în valea Iordanului;

Postul obişnuit - admite consumul mâncărurilor gătite, la orele de masă obişnuite, dar în cantitate mai puţină şi numai de origine vegetală;

Postul uşor (cu dezlegare) - este practicat în zilele de sărbătoare din timpul unui post, fiind permisă consumarea de peşte, ulei şi vin; aceste zile sunt menţionate în calendarul creştin-ortodox.

După lungimea lui, postul poate fi:

Postul de o zi - miercuri şi vineri, în fiecare săptămână. Se posteşte miercuri, în semn de întristare pentru creştini pentru că în această zi a fost vândut Domnul nostru Iisus Hristos de către Iuda. Vineri se posteşte în amintirea patimilor Domnului. Tot posturi de o zi, dar speciale, sunt şi zilele de: 5 ianuarie (ajunul Bobotezei), 29 august (Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul) şi 14 septembrie (Ziua înălţării Sfintei Cruci). În zilele de miercuri şi vineri nu se posteşte atunci când, în calendar, în dreptul lor, scrie cuvântul „harţi" (bucurie).

Posturile de mai multe zile - au fost instituite de Biserică şi sunt în număr de patru:

1.Postul Sfintelor Paşti (Postul Mare) - nu are dată fixă. Este cel mai lung şi mai restrictiv post; ţine şapte săptămâni şi are dezlegare la peşte şi vin de Buna Vestire (25 martie) şi de Florii. Prin acest post creştinii se pregătesc să întâmpine ziua învierii Domnului în curăţenie trupească şi sufletească.

2.Postul Crăciunului (15 noiembrie - 25 decembrie) - este postul prin care creştinii întâmpină Naşterea Domnului.

3.Postul Sfinţilor Apostoli - variază ca durată între 3 şi 14 zile, în funcţie de data Sfintele Paşti şi se termină la 29 iunie. Prin acest post creştinii comemorează moartea mucenicească a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

4. Postul Sfintei Marii (1 - 15 august) - este închinat Adormirii Maicii Domnului.

În funcţie de numărul de credincioşi care postesc în acelaşi timp, postul poate fi: post general (toată Biserica), post regional sau local (o regiune, localitate, eparhie). Acest fel de post este fixat de conducerea Bisericii în caz de calamităţi sau doliu în memoria unei mari personalităţi. Postul poate fi şi particular sau individual, când este ţinut de unii credincioşi în orice perioadă a anului, pentru nevoile lor proprii.

Creştinismul acordă o mare importanţă postului, ca mijloc de progres spiritual, ca semn de respect şi ca jertfa adusă lui Dumnezeu. Prin post se biruie răul, se luminează sufletul şi omul se apropie mai mult de Dumnezeu. Postul este şi un mijloc pentru păstrarea sănătăţii organismului. Postul practicat numai din raţiuni medicale (regim alimentar) nu are valoare spirituală.

Milostenia

Izvorâtă din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, milostenia constă în ajutorarea materială şi spirituală a celor aflaţi în nevoi. în Noul Testament, Mântuitorul garantează mila divină pentru cei care fac dovada milosteniei: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Mt. 5,7).

Prin milostenie, inima noastră devine o adevărată jertfa adusă lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să socotim milostenia ca pe o povară, ci ca pe un dar, pentru că prin milostenie dobândim mai mult decât am dat.

Milostenia este bună şi bineplăcută cerului dacă e făcută în numele Domnului, nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru recunoştinţă de la oameni (Lc. 14, 12-14). Milostenia cu adevărat creştină trebuie să izvorască dintr-o iubire sinceră faţă de aproapele şi să fie făcută cu discreţie, nu într-un duh de mândrie (Mt. 6, 2-4).

Prin milostenie ne asemănăm lui Dumnezeu, Cel numit mult-milostiv (Ps. 85, 14) şi îl urmăm pe Fiul Său Iisus Hristos, a Cărui învăţătură, activitate şi viaţă întreagă a însemnat o revărsare a bunătăţii, milei şi dragostei Sale faţă de noi, oamenii.

Faptele milosteniei trupeşti sunt: hrănirea celui flămând; adăparea celui însetat; îmbrăcarea celui gol; cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi; cercetarea celui bolnav; găzduirea călătorilor; îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape sau a săracilor.

Aceste fapte de milostenie le întâlnim în Sfintele Evanghelii: Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Mt. 25, 34-36).

Faptele milosteniei sufleteşti sunt: întoarcerea celor rătăciţi pe calea adevărului şi a celor păcătoşi la virtute, căci: dacă unul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva , să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iac. 5, 19-20); învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi; sfatuirea celor ce au nevoie de un sfat: îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul pe altul, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi (I Tes. 5, 11,15); rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru: mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iac. 5, 16); mângâierea celor întristaţi: îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi (I Tes. 5, 14); răsplătirea răului cu bine, nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Mt. 5,44); iertarea celor ce ne greşesc de şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 22).