Clasa a X-a. Legea morală a Noului Testament - Fericirile

Predica de pe munte adresată de Domnul nostru Iisus Hristos mulţimilor prezintă explicit Legea morală a Noului Testament.

Fericirile sunt nouă îndemnuri cu care Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi-a început Predica de pe Munte. Ele sunt îndemnuri pentru câştigarea celor mai alese virtuţi în viaţa de toate zilele, sunt mijloace de spiritualizare şi îndumnezeire, prin care cei ce le practică se pregătesc pentru dobândirea vieţii veşnice, a fericirii veşnice. Spre deosebire de cele 10 Porunci, Fericirile nu poruncesc, scoţând în evidenţă faptul că Dumnezeu nu obligă pe nimeni să asculte de El, omul fiind liber să împlinească sau nu cuvântul Său.

Prin rostirea Fericirilor, Mântuitorul a voit să aşeze în sufletul celui ce-L ascultă, în locul mândriei, smerenia; în locul inimii împietrite, inima simţitoare şi dornică de îndreptare; în locul durităţii, blândeţea şi omenia; în locul asupririi, al suferinţelor şi nedreptăţilor în care trăiau mulţi, foamea şi setea de dreptate; în locul unei inimi întunecate, inima curată; în locul lăcomiei, milostenia; în locul urii şi războiului, pacea; în locul indiferenţei faţă de marile idealuri ale credinţei şi umanităţii, dăruirea şi jertfa pentru credinţa ortodoxă şi pentru dreptate.

Fericirea I: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. (Mt. 5, 3)

Sărăcia cu duhul înseamnă smerenia de bunăvoie. Cei care au această virtute sunt lipsiţi de cele două păcate, mândria şi egoismul, care au dus la pierzanie pe îngerii răi, dar şi pe primii oameni.

Săraci cu duhul sunt toţi oamenii care cugetă necontenit la mântuire şi-şi dau seama că sunt departe de ea, din cauza păcatelor. Săracii cu duhul sunt cei care, fiind înzestraţi cu tot felul de calităţi sufleteşti, nu au lăsat ca acestea să fie motiv de mândrie. Ştiind că tot ce au este de la Dumnezeu şi că nu se pot mântui fără ajutorul Lui, ei imploră necontenit harul Său, iertarea păcatelor, şi sunt conştienţi că atât timp cât sunt în trup, se află departe de fericirea veşnică. Aceşti creştini, oricât ar fi de virtuoşi, se consideră păcătoşi şi se străduiesc mereu să urce cât mai sus pe scara desăvârşirii.

Răsplata celor smeriţi este împărăţia cerurilor, adică fericirea veşnică, pe care, prin credinţă şi nădejde în Dumnezeu, ei au dobândit-o încă de pe pământ, dar o vor gusta în mod deplin numai în viaţa viitoare.

Fără virtutea smereniei, nimeni nu poate trăi o viaţă cu adevărat creştină, pentru că nu ar mai avea dorinţa de a lupta cu patimile şi de a dobândi virtutea.

Fericirea a II-a: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. (Mt. 5, 4)

Mântuitorul ne învaţă că suferinţa şi plânsul, izvorâte din pocăinţă, sunt mijloace care duc la fericirea veşnică. Dar aici nu sunt fericiţi cei ce plâng pentru că le lipsesc bunuri materiale ori pentru că au fost jigniţi, ci numai cei ce-şi plâng păcatele prin care au supărat pe Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spunea că întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţa spre mântuire, fără părere de rău (II Cor. 7, 10). Când lacrimile izvorăsc din amărăciunea şi durerea pentru păcatul săvârşit, când ele sunt rezultatul unei pocăinţe sincere, atunci sunt într-adevăr aducătoare de iertare.

Aici sunt fericiţi nu numai cei ce-şi plâng propriile păcate, ci şi cei care suferă din cauza păcatelor semenilor, rugând pe Dumnezeu să-i întoarcă pe aceştia la pocăinţă. Ei urmează astfel pilda Domnului Iisus Hristos, Care S-a întristat şi a plâns pentru păcatele celor ce nu voiau să se pocăiască.

Răsplata tuturor acestora este mângâierea dumnezeiască, ceea ce înseamnă iertarea păcatelor în viaţa de acum, iar pentru viaţa viitoare, dobândirea împărăţia cerurilor, fericirea veşnică.

Fericirea a III-a: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5, 5)

Înţeleptul Solomon spune despre omul blând că „e mai de preţ decât un viteaz... mai de preţ decât cuceritorul unei cetăţi...” (Pilde 16, 32).

Oamenii ce dobândesc această virtute iubesc chiar şi pe cei ce le pricinuiesc necazuri şi supărări, iubire poruncită de Mântuitorul prin cuvintele: Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vătăma şi vă prigonesc (Mt. 5, 44).

Blândeţea ne învaţă să nu răspundem cu rău celor ce ne batjocoresc şi să ocolim orice prilej de ceartă. Cei blânzi sunt scutiţi de multe supărări şi tulburări, capătă o bună influenţă asupra celor din jur, şi pot să stingă ura şi mânia îndreptate împotriva lor.

Fiind împăcaţi cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, cei blânzi se bucură de o stare de linişte şi siguranţă deplină, pe care o împărtăşeşte şi celor din jur. Prin blândeţe, ei pătrund în sufletele oamenilor şi, cu ajutorul blândeţii, ei câştigă simpatia şi bunăvoinţa oamenilor. Răsplata promisă celor blânzi este moştenirea pământului. Răsplata deplină va fi dată însă celor blânzi în viaţa viitoare.

Fericirea a IV-a: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura, (Mt. 5, 6)

Domnul îi binecuvintează pe acei credincioşi care au atâta râvnă de a împlini voia lui Dumnezeu, încât dorinţa desăvârşirii îi chinuie ca o foame şi sete arzătoare. Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt toţi acei care doresc cu multă ardoare şi stăruinţă să realizeze binele.

Sensul original al cuvântului dreptate este în Vechiul Testament şi înseamnă virtutea în general, adică desăvârşirea morală creştină. Dorinţa după realizarea binelui trebuie să fie ca o nevoie vitală, cum sunt foamea şi setea de hrana trupească.

Răsplata făgăduită de Mântuitorul celor ce caută dreptatea este saturarea. Dacă plăcerile oferite de bunurile materiale nu satisfac pe deplin, împlinirea voii lui Dumnezeu dă o satisfacţie necontenită. Această saturare promisă trebuie înţeleasă ca o împlinire a dorinţei după desăvârşire şi sfinţenie. In împărăţia cerurilor, văzându-L pe Domnul faţă către faţă, aceştia nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, căci Mielul, Cel ce stă la mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii. (Apoc. 7, 16-17)

Fericirea a V-a: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. (Mt. 5, 7)

Prin milostenie, noi ne asemănăm lui Dumnezeu, Cel numit mult-milostiv (Ps. 85, 14) şi îl urmăm pe Fiul Său, Iisus Hristos, a Cărui învăţătură, activitate şi viaţă întreagă a însemnat o revărsare a bunătăţii, milei şi dragostei Sale faţă de noi, oamenii.

Milostenia este bună şi bineplăcută dacă e făcută în numele Domnului şi nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru recunoştinţa oamenilor.

Milostenia creştină trebuie să izvorască dintr-o iubire sinceră faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Faptele milosteniei trupeşti sunt: hrănirea celui flămând; adăparea celui însetat; îmbrăcarea celui gol; cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi; cercetarea celui bolnav; găzduirea călătorilor; îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape.

Faptele milosteniei sufleteşti sunt: întoarcerea celor rătăciţi pe calea adevărului şi a celor păcătoşi la virtute; învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi; sfatuirea celor ce au nevoie de un sfat; rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru; mângâierea celor întristaţi; răsplătirea răului cu bine; iertarea celor ce ne greşesc.

Răsplata pe care ne-o oferă milostenia este iertarea păcatelor, la Judecata de Apoi: Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii (Iac. 2,13).

Fericirea a VI-a: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. (Mt. 5, 8)

Cei curaţi cu inima sunt cei lipsiţi de vicleşug, cei care prin eforturi stăruitoare, prin rugăciuni şi posturi, s-au eliberat de patimi, dobândind atât curăţenie sufletească, cât şi trupească.

Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu oprea păcatul cu fapta, adică omorul, închinarea la idoli, furtul, prin această fericire se cere nu numai înlăturarea păcatului, ci şi izvorul lui, adică gândul de a păcătui, pornirile rele care se află în inimile noastre şi care ne îndeamnă să călcăm voia lui Dumnezeu.

Răsplata celor curaţi cu inima este vederea lui Dumnezeu, adică simţirea măreţiei, bunătăţii şi dragostei Sale. însă această vedere nu este deplină în această viaţă. De aceea, plata celor curaţi cu inima se va realiza deplin în împărăţia cerurilor, în cartea Apocalipsei citim că drepţii îi vor sluji Lui şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor (Apoc. 22, 3-4).

Fericirea a VII-a: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. (Mt. 5, 9)

Pacea oferă condiţiile prielnice pentru viaţa şi activitatea noastră în vederea prosperităţii şi a fericirii, fiind deci unul dintre cele mai mari bunuri ale oamenilor.

Această pace izvorăşte în primul rând din pacea omului cu Dumnezeu, apoi din pacea omului cu sine însuşi, de care se bucură doar cei ce săvârşesc binele.

După învăţătura Bisericii, făcători de pace sunt, în primul rând, cei ce fac rugăciuni şi postesc pentru împăcarea cu Dumnezeu, adică pentru revărsarea păcii lui Dumnezeu peste toţi oamenii. Făcători de pace sunt, de asemenea, toţi cei care iartă pe duşmanii lor şi care, prin intervenţii şi prin comportare exemplară, contribuie la înlăturarea certurilor şi a conflictelor dintre oameni, împăcându-i şi ajutându-i să trăiască în prietenie.

Dar făcători de pace sunt şi cei care reuşesc să stăpânească poftele rele ale trupului. Aceştia ajung la pacea sufletului cu Dumnezeu, la starea de armonie interioară care transformă pornirile rele din om în lucrări binefăcătoare.

Toţi aceştia primesc de la Domnul ca răsplată numirea nobilă, asemănătoare cu a lui Hristos, împăratul păcii, de fii ai lui Dumnezeu, dar şi starea harică de fericire veşnică.

Fericirea a VIII-a: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate,că a lor este împărăţia cerurilor. (Mt. 5, 10)

Cei prigoniţi pentru dreptate sunt toţi cei care, pentru credinţa lor sau pentru virtuţile lor creştine, au suferit şi vor suferi prigoane din partea semenilor: „Unii au fost chinuiţi, alţii au suferit lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne...” (Evr. 11, 35-37).

Modelul desăvârşit al Celui ce a suferit din cauza dreptăţii a fost Fiul lui Dumnezeu, despre Care nimeni nu a putut să spună că a săvârşit vreun păcat sau vreun rău cât de mic, sau a spus vreo minciună, şi Care, totuşi, a fost urât, batjocorit, prigonit şi omorât.

Răsplata tuturor acestora, a mucenicilor, constă în dobândirea împărăţiei cerurilor, adică a fericirii veşnice, alături de Dumnezeu.

Fericirea a IX-a: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi. (Mt. 5, 11-12)

Mântuitorul se referă aici la cei care vor suferi defăimări, chinuri sau moarte din cauza credinţei în El. Astăzi, prigoanele sângeroase din primele veacuri ale erei creştine au încetat de mult. Cu toate acestea, chiar şi acum, există o pătimire pentru credinţă. Astfel, cei ce urmează calea lui Hristos, cei credincioşi, sunt adeseori ironizaţi, clevetiţi, batjocoriţi şi consideraţi înapoiaţi.

Toţi aceştia vor trebui să înţeleagă că suferinţele de care au parte sunt mântuitoare, sfinţitoare. Când primim suferinţa cu seninătate, în numele lui Dumnezeu, atunci necazul se transformă în bucurie, sufletul se luminează ca o rază de soare, iar harul lui Hristos ne întăreşte inima.

Tuturor acestora, Mântuitorul le adresează îndemnul de a se bucura, căci vor fi răsplătiţi în ceruri.