Clasa a XII-a. Monumente reprezentative de artă religioasă din Europa şi din România

Pentru a fi mai concludent, vă ataşez acest text însoţit de imagini. Click pe imagine pentru a vedea mai bine textul. 

Sursa: Auxiliar didactic, Clasa a XII-a, Ed. Sf. Mina

Clasa a X-a. Legea morală a Vechiului Testament- Decalogul

a)      În definiţia dată Sfinţilor la prima lecţie am văzut că aceştia sunt creştini sau persoane alese care în timpul vieţii pământeşti au dus o viaţă morală şi religioasă desăvârşită.

b)      Aşadar, dobândirea sfinţeniei necesită un efort aparte care implică şi respectarea unor anumite norme morale.

c)       

         După căderea omului în păcat, el a început să se îndepărteze din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi de rostul pentru care a fost creat. Dumnezeu însă, în nemărginita Sa dragoste, voind îndreptarea omului, i-a venit în ajutor, promiţându-i omului venirea unui Răscumpărător, a Mântuitorului Hristos. Poporului evreu, cel din care urma să Se nască Mântuitorul promis şi care trebuia pregătit pentru venirea Lui, a primit o lege, Decalogul, prin care Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa.

Decalogul (deca - zece, logos = cuvânt), cum mai sunt numite Cele 10 Porunci, au fost descoperite de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, la trei luni după ieşirea poporului Israel din robia egipteană (Ieş. 20, 1-18). El se mai numeşte şi Lege Mozaică, fiind cea dintâi şi cea mai importantă lege scrisă a Vechiului Testament. Primele patru porunci  reprezintă datoriile faţă de Dumnezeu, iar următoarele şaşe, datoriile faţă de aproapele.

Legea Vechiului Testament a fost dată de Dumnezeu pentru a îndrepta comportamentul evreilor, pentru a arăta poporului Israel înclinaţia lui de a încalcă voia lui Dumnezeu (de a păcătui) şi pentru a trezi conştiinţa nevoii milei, harului şi răscumpărării de la Dumnezeu.

Porunca I: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! (Ieş. 20, 2-3)

Această poruncă învaţă că nu există decât un singur Dumnezeu adevărat şi doar Lui I se cuvine să-I slujim, condamnându-se astfel politeismul, adică închinarea la mai mulţi dumnezei.

Împlinim această poruncă atunci când credem cu adevărat în Dumnezeu, ne punem toată nădejdea în El şi-Z, iubim necondiţionat, mai presus de orice. Pentru aceasta, trebuie să ne împodobim sufletele cu cele trei virtuţi mari: credinţa, nădejdea şi dragostea, prin care reuşim să ne menţinem într-o legătură strânsă cu Dumnezeu.

Împotriva acestei porunci păcătuiesc închinătorii la idoli, ereticii, cei ce se leapădă de dreapta credinţă, precum şi cei ce cred în superstiţii, magie şi vrăji. De asemenea, încălcăm porunca atunci când credem că putem face orice, că Dumnezeu ne va ierta oricum.

Cinstirea pe care noi o dăm îngerilor şi sfinţilor nu este o încălcare a acestei porunci. Pe aceştia noi, îi cinstim ca pe unii ce mijlocesc pe lângă El pentru sufletele noastre, prin rugăciunile lor bine-primite. Ei nu sunt dumnezei şi deci nu-i adorăm ca pe Dumnezeu, ci numai îi venerăm, adică le arătam respect.

Porunca a II-a: Să nu-ţifaci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din căţe sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. (Ieş. 20, 4-6)

Prin această poruncă se interzice închinarea la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, despre care omul ar crede că sunt înzestrate cu puteri dumnezeieşti şi că ar fi adevăraţi dumnezei.

În creştinism, cuvântul idol a primit însă şi un alt înţeles. Toate lucrurile care-1 pot face pe om rob al lor, adică patimile, sunt considerate idoli. Toate realităţile acestei lumi, atunci când sunt absolutizate, divinizate, când din realităţi penultime devin realităţi ultime, se transformă în idoli. Principalii trei idoli ai lumii dintotdeauna, sunt: sexualitatea, bogăţia şi puterea.

Pentru a nu încălca această poruncă, trebuie să ne străduim să ne eliberăm de iluzia fericirii şi libertăţii ce ne-o dau patimile, păcatele ce duc la dependenţă iraţională faţă de săvârşirea continuă a lor şi să ne putem toată încrederea în Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul nostru.

Închinarea la Sfintele Icoane şi la Sfânta Cruce nu este idolatrie, pentru că noi nu ne închinăm lemnului sau metalului din care sunt făcute acestea, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane.

Porunca a IlI-a: Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. (Ieş. 20, 7)

Prin această poruncă, Dumnezeu opreşte atât hulirea, cât şi folosirea abuzivă a numelui Său, folosirea lui într-o manieră magică, ca atunci când încercăm să-I captăm forţa şi să o folosim după bunul nostru plac, când ne folosim de numele lui Dumnezeu pentru interese care nu au nimic de a face cu interesele lui Dumnezeu.

Încălcăm această poruncă şi atunci când, folosindu-I numele în rugăciune, nu respectăm voinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, voim să subordonăm voinţa Lui voinţei noastre, nu-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.

Dar şi jurământul fals, sperjurul, sau făgăduinţa făcută lui Dumnezeu pe care nu o respectăm, este tot o încălcare a poruncii a treia. Jurământul nu este însă păcat atunci când este drept şi făcut pentru lucruri serioase, înalte.

Înjurătura este, de asemenea, o încălcarea gravă a poruncii. Sfântului loan Gură de Aur spunea: După cum o piatră aruncată în sus împotriva stelelor nu provoacă nici un rău stelelor ci, căzând înapoi, îl loveşte pe cel care a aruncat-o, tot astfel, cine îl înjură pe Dumnezeu, nu-Iface lui Dumnezeu nici un rău, ci îşi provoacă sieşi moartea veşnică. Spunea cineva că cel ce înjură nu are nici demnitatea unui câine. Căci el nu-şi muşcă niciodată stăpânul, ci îl apără, iar când turbează, din instinct, fuge de acasă, ca nu cumva, atunci când nu-şi mai dă seama pe cine muşcă, să muşte mâna stăpânului.

Porunca a IV-a: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o. (Ieş. 20, 8-11)

Prin această poruncă, Dumnezeu hotărăşte ca o zi din săptămână, ziua de odihnă, să-I fie consacrată Lui.

La poporul evreu, această zi era sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului. Această zi era una a bucuriei, fericirii totale, depline, definitive, pe care Dumnezeu a promis-o pentru timpurile mesianice.

Dar bucuria sabatului îşi găseşte plinătatea în bucuria duminicii creştine. Pentru noi, creştinii, ziua dedicată lui Dumnezeu este duminica, căci în această zi a înviat Mântuitorul din morţi, eliberându-ne din robia păcatului şi a morţii (In. 20, 1). Tot în zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli. De asemenea, tot duminica este ziua în care s-a oficiat, încă de la început, „frângerea pâinii", adică Sfânta Liturghie.

Dar nu numai duminica trebuie socotită zi închinată lui Dumnezeu, ci şi celelalte sărbători rânduite de Biserică.

Dacă în sabatul iudaic accentul cădea pe odihnă, în duminica şi sărbătoarea creştină accentul cade pe rugăciune, pe euharistie.

Din păcate însă, uneori duminica nu mai este respectată aşa cum a voit Dumnezeu. Pentru unii creştini nu mai este ziua bucuriei, ci ziua destrăbălării. Confundând bucuria cu plăcerea, ei o profanează cu plăcerile păcătoase care nu aduc bucurie, ci tristeţe. E ziua în care ei comit beţii, fapte de desfrâu, certuri, scandaluri, în care se rostesc înjurături, e ziua distracţiilor păcătoase. Ziua Domnului poate astfel deveni o zi tristă, pustie, goală de Dumnezeu.

Porunca a V-a: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. (Ieş. 20, 12)

A avea respect faţă de părinţi este o lege prezentă în toate codurile scrise sau nescrise de conduită umană ale tuturor popoarelor din toate timpurile şi din toate locurile.

Cinstirea părinţilor se datorează faptului că Dumnezeu cedează părinţilor calitatea Sa de Creator. Ea se arată prin ascultarea şi respectul ce trebuie să le-o arătăm, concretizat în: iubire şi ascultare; ajutor la nevoie şi mângâiere la bătrâneţe; rugăciune pentru ei, atât în viaţă cât şi după moarte. Cinstirea părinţilor arată cât de mult II iubim noi pe Dumnezeu, Părintele suprem.

Pe lângă părinţi, copiii trebuie să cinstească pe toţi oamenii care le poartă de grijă: pe preoţi, care se îngrijesc de mântuirea lor; pe învăţători, care le luminează mintea şi pe naşii de botez, care au mărturisit în locul lor dorinţa de a fi creştini.

Dar şi părinţii au datorii faţă de copiii lor: să-i iubească şi să se îngrijească de buna lor stare trupească şi sufletească.

Porunca a Vl-a: Să nu ucizi! (Ieş. 20, 13)

Prin această poruncă se opreşte crima, sub toate aspectele ei: ucidere, sinucidere, avort, eutanasie.

Viaţa este darul exclusiv al lui Dumnezeu, căci nimeni nu-şi dă singur viaţa, prin urmare, nimeni nu are dreptul să-şi ia singur viaţa sau pe a altuia. Crima este un act de revoltă împotriva Creatorului suprem, a Dătătorului vieţii. Cine îşi arogă dreptul de a dispune de viaţa altuia, se aşază în locul lui Dumnezeu, singurul Stăpân asupra vieţii şi a morţii. E un act de uzurpare a autorităţii pe care numai Dumnezeu o are. Viaţa omului este sacră, inviolabilă, intangibilă. Cel ce încalcă această poruncă, batjocoreşte de fapt darul lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu însuşi.

Sinuciderea e păcatul deznădejdii, fiind cel mai mare păcat pe care poate să-1 săvârşească cineva, pentru că cel ce şi-a luat viaţa nu se mai poate pocăi niciodată.

Cea mai odioasă crimă e uciderea copilului nenăscut, avortul, distrugerea unei fiinţe nevinovate, care nu poate să se apere. Consecinţele avortului sunt grave, atât pentru pruncul nenăscut, cât şi pentru cei implicaţi în săvârşirea lui. Astfel, copilului i se ia dreptul de a fi botezat, condiţie a mântuirii, iar părinţii sau medicii vor avea parte, mai devreme sau mai târziu, de mustrări de conştiinţă, acest păcat atrăgând asupra lor pedeapsa divină.

Eutanasia este o ucidere intenţionată a unei persoane suferinde, pe patul de moarte, cu scopul de a-i curma suferinţa. Insă suferinţa, în creştinism, este curăţitoare de păcate. Cel ce se învoieşte să fie eutanasiat este de fapt un sinucigaş.

De asemenea, atentate împotriva vieţii sunt şi războaiele, răpirea şi luarea de ostateci, terorismul, tortura, amputările,mutilările.

Tot la fel de gravă este şi uciderea sufletească, adică sminteala, povaţa sau faptele necuviincioase, prin care se dă aproapelui pricină de a păcătui.

Porunca a VII-a: Să nu fii desfrânat! (Ieş. 20, 14)

Această poruncă condamnă păcatul desfrânării, atât a relaţiei trupeşti a celor necăsătoriţi, cât şi a relaţiilor din afara căsătoriei. Porunca protejează fecioria, dar şi taina cununiei, a familiei. Unirea trupească dintre un bărbat şi o femeie este binecuvântată şi îşi împlineşte scopul doar în cadrul căsătoriei.

Prin păcatul desfrânării, omul îşi întinează nu numai propriul său trup, ci şi pe al celuilalt de lângă el, necinstind astfel „templul Duhului Sfânt".

Dar această poruncă opreşte nu numai desfrânarea cu fapta, ci şi chiar cea cu gândul: Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Mt. 5, 28). Homosexualitatea este o formă gravă a desfrânării, un păcat împotriva firii umane şi a buneicuviinţe. Căci omul a fost creat de Dumnezeu bărbat şi femeie şi lor le-a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi... (Fac. 1, 28).

De asemenea, tot formă a desfrânării sunt vorbele, faptele şi îmbrăcămintea indecentă, care incită de fapt la acest păcat.

 Porunca a VIII-a: Să nu furi! (Ieş. 20, 15)

Porunca opreşte luarea sau însuşirea pe nedrept a bunurilor ce nu ne aparţin. împotriva acestei porunci se păcătuieşte prin: furt; luarea cu forţa a bunurilor altor oameni; luarea prin viclenie a unor lucruri străine; vânzarea celor necesare menţinerii vieţii cu un preţ foarte mare; refuzul plăţii muncitorilor; mita; camătă; nerestituirea lucrului împrumutat; neîmplinirea cu conştiinciozitate a serviciului pe care-1 ai; însuşirea anumitor lucruri închinate lui Dumnezeu; cerşetoria, atunci când persoana în cauză îşi poate câştiga hrana prin muncă cinstită.

Dumnezeu, stăpânul absolut, a creat bunurile acestei lumi pentru ca toţi oamenii să se bucure şi să beneficieze de ele. Furii, lacomii şi egoiştii, care doresc mai mult decât au nevoie, lăsându-i pe alţii să ducă lipsă, să sufere, păcătuieşte împotriva voinţei Creatorului. Cine fură sau nedreptăţeşte pe cineva, nu păcătuieşte atât împotriva omului, care nu este decât un simplu administrator şi beneficiar al bunurilor acestui pământ, ci împotriva lui Dumnezeu, stăpânul absolut al pământului cu tot ce este pe el.

Datoria unui adevărat creştin este să-şi câştige cele trebuincioase numai prin muncă cinstită.

Porunca a IX-a: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! (Ieş. 20, 16)

Porunca opreşte minciuna, adică tăinuirea cu ştiinţă şi voinţă a adevărului, cu scopul de a înşela pe un alt om. Acest păcat se poate săvârşi fie cu vorba, fie cu scrisul, cu fapta sau cu anumite semne, ba chiar şi cu tăcerea (atunci când cineva ştie că un anumit lucru ce se spune despre altcineva este fals şi, cu toate acestea, nu spune adevărul, ci tace).

Minciuna e un mare păcat, căci graiul pe care Dumnezeu ni 1-a dat ca să spunem adevărul e folosit nu pentru a exprima gânduri curate, ci necurate, întunecând prin aceasta chipul lui Dumnezeu în om. Ea alungă liniştea, dragostea, dreptatea şi pacea dintre oameni, născând certuri, dezbinări şi stricând prietenii, face ca oamenii să-şi piardă încrederea unul în altul, să se urască. Prin minciună, omul devine sclav al diavolului, care este numit în Sfânta Scriptură tatăl minciunii (In. 8, 44).

Minciuna nu e permisă şi nu se justifică niciodată.

Porunca a X-a: Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău! (Ieş. 20, 17)

Ultima poruncă opreşte nu numai păcatul cu fapta, cât şi cel cu gândul, adică dorinţa după bunurile altora, precum şi toate cugetele, dorinţele şi poftele necurate ale inimii, pentru că din ele se nasc tot felul de fapte rele. Trebuie ştiut că nu este de ajuns numai să nu furăm ceea ce aparţine aproapelui, ci că nu ne este îngăduit nici să dorim, să poftim după bunurile lui, deoarece pofta naşte păcatul, care duce la moarte veşnică.

Luptând împotriva poftei, noi ţinem piept ispitelor, care pot veni de la semeni sau de la diavol.

Prin această poruncă se urmăreşte de fapt stârpirea din rădăcină a cauzelor răului care sălăşluiesc în inima omului.

Clasa a VIII-a. Pilda viţei şi a mlădiţei – viaţa în Hristos

Vom trece astăzi la un nou capitol, intitulat Trăirea învăţăturii creştine.

Prima lecţie din acest capitol se intitulează Pilda viţei şi a mlădiţelor-viaţa în Hristos.

Să clarificăm, pentru început ce anume este o pildă sau o parabolă.

Parabola  este o vorbire cu sens figurat prin care se urmăreşte redarea concretă a unor idei, învăţături, având în general un rol didactic, moralizator.

Pentru a fi înţelese mai uşor învăţăturile Sale despre Dumnezeu şi despre împărăţia lui Dumnezeu, Hristos S-a folosit de exemple din natura înconjurătoare şi de întâmplări sau fapte din viaţa de zic cu zi a oamenilor din acele timpuri, exemple cărora le dădeae un înţeles tainic. După cum am spus, aceste exemple, prezentate sub formă de scurte istorioare se numesc pilde sau parabole.

În continuare vom citi textul pildei, text pe care îl găsim în Sfânta Scriptură în Evanghelia după Ioan, capitolul 15, versetele 1-6.

1          Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul.

            2          Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă.

            3          Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.

            4          Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.

            5          Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.

            6          Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.

Mântuitorul Hristos le-a spus Apostolilor Săi această pildă pentru a le explica acestora taina comuniunii oamenilor cu Trupul şi Sângele Său.

Viţa este una singură, iar mlădiţele care iau naştere din butucul ei sunt multe, toate mlădiţele însă se hrănesc, cresc şi fac roade datorită sevei pe care şi-o iau din viţa cea una, de care sunt toate legate.

Trupul tainic al lui Hristos este viţa cea devărată care aduce şi înmulţeşte în lume roadele mântuirii. Creştinii sunt mlădiţele care se hrănesc şi trăiesc din viaţa Lui.

Pilda ne învaţă că un adevărat creştin poate rămâne în legătură cu Hristos numai printr-o credinţă vie, activă, producătoare de mântuire, nu printr-o credinţă moartă, sterilă şi nefolosi­toare. Legătura dobândită printr-o credinţă vie şi activă se arată prin faptele cele bune şi ne asigură viaţa cea veşnică.

Credinţa neînsoţită de fapte bune este cu totul inutilă; ea face din noi mlădiţe uscate, a căror destinaţie este osânda şi moartea cea veşnică.

Între creştini şi Hristos este însă şi o legătură mai apropiată, care angajează şi trupul şi sufletul nostru; aceasta este comuniunea euharistică, adică împărtăşirea credincioşilor cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, la Sfânta Liturghie.

Două sunt condiţiile şi semnele comuniunii creştinului cu Trupul al lui Hristos: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi paza tuturor poruncilor Lui, care se arată în faptele cele bune.

Clasa a XI-a. Adeverirea Morţii şi Învierii Mântuitorului

a)      Actelor mântuitoare ale lui Hristos sunt: Întruparea, Patimile, Moartea şi Învierea.

b)      Azi vom vorbi despre ultimele două dintre acestea, dat fiind faptul că există o serie de teorii care neagă realitatea acestora.

c)       

Mântuitorul a săvârşit multe minuni, însă cea mai importantă este cea a propriei Sale învieri din morţi, sensul, temelia pe care s-a construit creştinismul: dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră... (1 Cor. 15, 14).

Învierea este un eveniment istoric dovedit de martorii care au asistat la arătările Lui după înviere: Maria Magdalena (Mc. 16, 9); Maria lui Iacob şi Salomeea (Mc. 16, 1); Sfântul Apostol Petru (Lc. 14, 34; 1 Cor. 15, 7); ucenicii Luca şi Cleopa, cărora Iisus li S-a arătat în drum spre Emaus (Lc. 24, 13-35); apostolii adunaţi la un loc, fără Toma (In. 20, 19-24), cărora, spre a le dovedi că nu este o nălucă, le-a oferit mâinile şi picioarele spre a le pipăi; apoi cu Toma (In. 20, 26-29), la marea Tiberiadei (In. 21, 6). Iisus i S-a arătat şi Sfântului Apostol Pavel pe drumul Damascului, când acesta s-a convertit (1 Cor. 15,

Cu toate acestea, realitatea morţii sau învierii Mântuitorului a fost contestată în decursul timpului, apărând tot felul de teorii, care încearcă să o explice în mod logic, raţional.

Una dintre acestea se numeşte

ipoteza morţii aparente.

Potrivit acesteia, Iisus nu ar fi murit, ci ar fi căzut într-o stare de leşin din care mai târziu S-a trezit, a răsturnat piatra de pe mormânt şi S-a arătat femeilor mironosiţe şi Apostolilor.

·         Dar această teorie nu poate sta în picioare, fiind cu totul eronată. Faptul că Hristos a murit este demonstrat de faptul că  nu au mai zdrobit fluierele picoarelor Sale, aşa cum au făcut cu ceilalţi doi, văzând că e deja mort. „Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. (In. 19, 32-33). Ba mai mult, spre a se asigura de moartea Sa, unul din ostaşi cu sulifa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. (In. 19, 34), semn clinic al morţii unei persoane.

·         De asemenea, permisiunea de a lua trupul Său şi a-L îngropa nu ar fi fost posibilă, dacă Pilat nu ar fi fost sigur de moartea lui Hristos.

·         Mai mult decât atât, paza mormântului a fost întărită de către soldaţi romani, care nu puteau să adoarmă, aşa cum au fost mituiţi de iudei să spună, căci romanii, care cuceriseră prin forţele armate atâtea teritorii, aveau soldaţi foarte bine pregătiţi. La aceasta se adaugă şi faptul că dacă ar fi adormit, riscau să fie aspru pedepsiţi.

·         Nu în ultimul rând, chiar dacă Hristos nu ar fi murit, i-ar fi fost foarte greu, chiar imposibil să iasă din mormânt, căci loviturile şi rănile primite, sângele pierdut, bandajele strânse pe corp, lipsa de aer din mormânt, i-ar fi adus moartea. Şi chiar dacă ar fi reuşit să trăiască şi să dea la o parte blocul de piatră de pe mormânt şi să se înfăţişeze astfel Apostolilor, vederea Sa nu ar fi reuşit decât să stârnească milă.

O altă teorie este 

Teoria înşelăciunii,

potrivit căreia învierea a fost un truc la care ar fi recurs Apostolii, care ar fi furat trupul lui Iisus de la mormânt.

·            În primul rând, Apostolii erau speriaţi şi ascunşi de frica iudeilor, şi nicidecum nu se po admite că în starea în care se aflau ar fi îndrăznit să fure trupul lui Iisus.

·            Şi chiar dacă ar fi fost aşa, propovăduirea veştii învierii nu ar mai fi avut nici un rost, trupul mort al învăţătorului lor zdruncinându-le şi înăbuşindu-le credinţa şi entuziasmul. Iar străjerii de la mormânt, despre care am vorbit mai sus, nu se poate să fi permis aşa ceva.

Alţii au emis o

Teorie a Halucinaţiilor

considerând că arătările Mântuitorului după înviere au fost simple halucinaţii, viziuni ale minţilor bolnave al ucenicilor.

·         Dar este greu de crezut că şi soldaţii au avut aceleaşi viziuni, căci după înviere, înspăimântaţi, au vestit mai-maril preoţilor cele văzute.

·         Apoi, hotărârea iudeilor de a-i mitui pe aceştia dovedeşte clar că ei şi-au dat seama de învierea 1ui Hristos, dar au încercat să ascundă în continuare acest adevăr.

·         De asemenea, nu există nici un indiciu în Sfânta Scriptură ca să arate că ucenicii ar fi fost bolnavi,

·         iar faptul că arătările Mântuitorului s-au petrecut în locuri, intervale de timp şi în faţa unor persoane diferite, infirmă această teorie. Mai mult, Hristos a mâncat cu Sfinţii Apostoli peşte şi miere, lucru care este imposibil pentru o nălucă.

O ultimă teorie este

Teoria miturilor,

 întemeiată pe analogiile dintre moartea şi învierea lui Iisus şi moartea şi învierea zeilor din mitologiile păgâne.

·         Însă dacă în mitologie totul este poveste fantastică, legendă, Evanghelia este o istorie ce n cuprinde nimic fabulos, ci evenimente localizate în spaţiu şi timp, adeverite de martori oculari. Însufleţiţi de convingerea învierii, Sfinţii Apostoli devin propovăduitori neînfricaţi ai lui Iisus Celui înviat, îndurând bătăi, prigoniri, închisoare şi chiar moarte martirică.

·         Cea mai importantă dovadă a învierii Domnului este însăşi existenţa Bisericii Creştine. Această mare şi unică minune pe care se întemeiază întreaga învăţătură despre răscumpărare, poate fi acceptată parţial prin raţiune, dar nu şi fară credinţă statornică.

·         Ca o reconfirmare a învierii Domnului, în fiecare an, la Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim, se petrece altă minune: coborârea Sfintei Lumini, argument puternic al prezenţei permanente a lui Dumnezeu în lume.

Clasa a XI-a. Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului

           Prin aceste trei slujiri: de arhiereu, prooroc şi împărat, Iisus Hristos mântuiește lumea prin jertfă, o învaţă să-şi însuşească mântuirea şi o conduce la mântuire.

            Iisus Hristos a fost arhiereul cel mai înalt şi a adus jertfa desăvârșita, care este trupul Său. Prin aceasta a curățit cu adevărat pe oameni de păcate, nu numai a închipuit aceasta curățire, ca jertfele de animale aduse de preoții din Vechiul Testament.

            Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu a luat asupra Lui, odată cu firea omenească, şi păcatele ei, ci numai slăbiciunile omenești: trebuința de mâncare, de odihnă, frica de moarte, putința de a muri şi putința de a suferi durere trupească şi sufletească. Astfel, Iisus știa ca păcatul a intrat în firea omenească şi se menține în ea prin dorința de plăcere şi prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni şi răbdând durerea până la capăt, a întărit firea în aşa fel, că a scos din ea şi acele slăbiciuni. Răbdând până la moarte, a învins frica de moarte şi însăși moartea, in firea Sa omenească, şi, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morți la viața cea fără de moarte. «Cu moartea pe moarte a călcat». Dar Hristos a învins moartea şi din pricină că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a plăcerii. «Deci toata firea noastră era stăpânita de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-şi începutul într-o neascultare, se menținea de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea, ca osânda, peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om şi neprimind ca obârșie a nașterii Sale, după trup, plăcerea necuvenită, – pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenita a morții -, ci primind cu voie, după fire, osânda cuvenită a morții în însușirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morții, nemaiavând aceasta în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mama, care o naște şi pe care trebuie să o pedepsească, se face in chip vădit pricină a vieții veșnice. Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a facut maică a mortii si a stricaciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam           

Acesta este rostul patimirii lui Iisus Hristos, El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiintat pacatul, care isi are pricina in cautarea placerii, si tot prin durere a desfiintat moartea.

            Patimile, rastignirea si moartea Mantuitorului sunt jertfa de Sine pe care El a adus-o pentru mantuirea lumii.  El a suferit toate acestea pentru ca asa era hotarat de Dumnezeu, din veac, sa se obtina mantuirea. Astfel proorocia lui Isaia prezice amanuntit patimile Domnului, asemanand pe Mantuitorul cu un miel dus la injunghiere si cu o oaie, care nu-si deschide gura impotriva celui ce o tunde (Isaia 53, 4-7). Mantuitorul Insusi spune despre Sine ca n-a venit in lume ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi (Matei 20, 28).  Iar la Cina cea de taina zice ca, trupul Sau se frange si sangele Sau se varsa pentru multi, spre iertarea pacatelor (Matei 26, 27-28).

            Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa cea adevarata, pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost, in acelasi timp, si jertfa adevarata, si preotul care a adus-o, castigand de fapt mantuirea omului. “Iar Hristos venind Arhiereu bunatatilor viitoare, nu prin sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau a intrat El o data pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor, si a dobandit o vesnica rascumparare. Ca de vreme ce sangele taurilor si al tapilor si cenusa de junince, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatirea trupului, cu cat mai vartos sangele lui Hristos, Care prin Duhul cel vesnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fara de prihana, va curati cugetul nostru de faptele cele moarte ca sa slujiti Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11-14).

a) Jertfa Mantuitorului a fost adusa cu voia Sa, El alegand sa fie rastignit pecruce din mai multe motive:

- ca sa moara inaltat spre cer, dar cu privirea si cu bratele deschise spre lume,aratand ca Se aduce jertfa Tatalui, dar cu iubire fata de lume;

- ca sa moara cu incetul si deci ca patima Lui, rabdata fara cartire, sa fie mai indelungata, pentru a arata ca incalcarile legilor dumnezeiesti se platesc, iar pacatele lumii se spala cu ispasiri dureroase, dupa masura greselii;

- ca sa se arate pana unde coborase ticalosia omului, incat a fost in stare sa socoteasca pe Cel ce era bunatatea intrupata ca pe cel mai rau, incat a fost in stare sa se sminteasca de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Daca pacatul e neascultare de Dumnezeu si lucrare impotriva Lui, rastignirea lui Iisus Hristos de catre oameni, fiind cea mai dusmanoasa fapta impotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozava fapta a pacatului din om. Chiar prin aceasta decadere a omului s-a aratat totodata si dreptatea pedepsei lui Dumnezeu asupra noastra;

- ca sa se arate, pe de o parte, cat de mare a fost smerenia lui Dumnezeu, El suferind moartea cea mai rusinoasa, la care erau osanditi cei mai mari talhari,iar pe de alta parte, nemarginita Sa iubire fata de om, Care a spalat pacatele noastre tocmai in clipa cand noi ni le aratam in fapta cea mai ticaloasa.  Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au intalnit cea mai urata fapta a pacatului omenesc cu cea mai mare fapta a iubirii Domnului, crucea fiind altarul pe care iubirea dumnezeiasca a ars pacatul.

b) Jertfa Mantuitorului a fost reala, adica Fiul lui Dumnezeu, fiind si om adevarat, a simtit durerea loviturilor, a incoronarii cu spini, a pironirii pe cruce, a impungerii cu sulita in coasta, etc. Dar numai firea Lui omeneasca a simtit durerea si a gustat moartea, caci firea dumnezeiasca nu poate patimi, nici muri, cu toate ca a fost nedespartita de cea omeneasca atat in timpul patimilor, cat si al mortii.

           c) Jertfa Domnului este universala, adica El s-a jertfit pentru intreaga omenire din toate timpurile si prin patimile Sale se pot spala pacatele tuturor oamenilor.  Daca totusi nu toti oamenii se mantuiesc, vina este a lor, caci nu vor sa faca cele ce se cer pentru mantuire.  Adica sa creada ca Hristos este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu si sa implineasca ceea ce a invatat El, adeverind aceasta credinta prin primirea tainei Sfantului Botez si prin savarsirea de fapte bune. Oamenii care au trait inainte de Iisus Hristos, s-au mantuit numai prin credinta in venirea Lui si prin faptele bune ce au facut, pe temeiul acestei credinte.

d) Jertfa lui Hristos este prisositoare, adica prin patimile si moartea Sa, El nu numai ca a sters vina si a distrus urmările pacatului stramosesc, impacand pe om cu Dumnezeu, ci a facut posibila iertarea pacatelor celor ce cer ajutorul si milostivirea Sa prin mijlocirea Bisericii.

Chiar daca Crucea a fost la unele popoare din vechime o unealta de tortura rusinoasa si dureroasa pentru sclavi si pentru criminali, fiindca pe ea s-a rastignit Domnul nostru Iisus Hristos, crestinii o socotesc ca un lucru de mare cinste. - Mantuitorul nu se rusineaza de Crucea Sa, caci ea este fapta cea mai inalta a iubirii Sale fata de noi. Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai inalta jertfa si orice altar trebuie cinstit (les. 29, 37). Prin ea ne-a sters pacatele si prin faptul ca ne-o aminteste ne castiga iubirea noastra fata de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie ca Si-a varsat sangele pentru noi si ne indeamna sa ne amintim de moartea Lui, se intelege de moartea pe cruce. “Ca de cate ori veti manca painea aceasta si veti bea paharul acesta, moartea Domnului vestiti pana cand va veni” (I Cor. 11, 26).
- Domnul a imbratisat Crucea cu iubire, prin Cruce inaltandu-se Iisus Hristos la marire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17,1)

- Crucea arata rusinea noastra, nu a Domnului; gandul la ea ne face sa ne rusinam si sa ne caim de pacatele noastre si sa luptam impotriva lor, imbratisand si noi Crucea cum a imbratisat-o Domnul.

- Crucea a devenit “semnul Fiului Omului”, Ea se va arata pe cer impreuna cu El (Matei 24, 30), cand va veni sa judece lumea, ca sa rusineze pe cei ce nu s-au cait si nu au primit iubirea Lui cat au vietuit in lume.

- Crucea inseamna, pe de o parte, dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit pacatele pe cruce, iar pe de alta parte, iubirea fata de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care a omorat pacatele oamenilor.

- Mantuitorul insusi spune: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba in primul rand de crucea din suflet, ca lupta impotriva placerilor, a pacatelor, ca purtare a ostenelilor si necazurilor, dar lupta si necazurile le poarta omul gandindu-se la Crucea lui Hristos, prin care El a biruit pacatul.

- Crucea este mijlocul prin care Dumnezeu ne-a impacat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despartea de Dumnezeu, locul pe care au fost infrante duhurile rele, focul in care a fost ars zapisul lor impotriva noastra. . Crucea e locul impacarii noastre cu Dumnezeu si, de cate ori facem semnul crucii si ne gandim la ea cu credinta, aratam ca primim aceasta impacare.

- Crucea e semnul care apara pe cei ce-l au in frunte (lez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care pastreaza nevatamati pe cei ce o au intiparita pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4).  Crucea alunga puterea diavolului, deosebeste pe crestini de necrestini si de eretici si este forma vazuta a inchinarii noastre catre Dumnezeu.  Sf. Apostol Pavel se lauda cu Crucea Domnului si o socoteste puterea lui Dumnezeu: “Cuvantul Crucii celor pieritori nebunie este, iar noua, celor care ne mantuim, puterea lui Dumnezeu este” (I Cor. 1,18). Si iarasi: ,,Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume!” (Gal. 6, 14).