Clasa a XI-a. Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului

           Prin aceste trei slujiri: de arhiereu, prooroc şi împărat, Iisus Hristos mântuiește lumea prin jertfă, o învaţă să-şi însuşească mântuirea şi o conduce la mântuire.

            Iisus Hristos a fost arhiereul cel mai înalt şi a adus jertfa desăvârșita, care este trupul Său. Prin aceasta a curățit cu adevărat pe oameni de păcate, nu numai a închipuit aceasta curățire, ca jertfele de animale aduse de preoții din Vechiul Testament.

            Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu a luat asupra Lui, odată cu firea omenească, şi păcatele ei, ci numai slăbiciunile omenești: trebuința de mâncare, de odihnă, frica de moarte, putința de a muri şi putința de a suferi durere trupească şi sufletească. Astfel, Iisus știa ca păcatul a intrat în firea omenească şi se menține în ea prin dorința de plăcere şi prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni şi răbdând durerea până la capăt, a întărit firea în aşa fel, că a scos din ea şi acele slăbiciuni. Răbdând până la moarte, a învins frica de moarte şi însăși moartea, in firea Sa omenească, şi, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morți la viața cea fără de moarte. «Cu moartea pe moarte a călcat». Dar Hristos a învins moartea şi din pricină că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a plăcerii. «Deci toata firea noastră era stăpânita de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-şi începutul într-o neascultare, se menținea de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea, ca osânda, peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om şi neprimind ca obârșie a nașterii Sale, după trup, plăcerea necuvenită, – pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenita a morții -, ci primind cu voie, după fire, osânda cuvenită a morții în însușirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morții, nemaiavând aceasta în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mama, care o naște şi pe care trebuie să o pedepsească, se face in chip vădit pricină a vieții veșnice. Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a facut maică a mortii si a stricaciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam           

Acesta este rostul patimirii lui Iisus Hristos, El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiintat pacatul, care isi are pricina in cautarea placerii, si tot prin durere a desfiintat moartea.

            Patimile, rastignirea si moartea Mantuitorului sunt jertfa de Sine pe care El a adus-o pentru mantuirea lumii.  El a suferit toate acestea pentru ca asa era hotarat de Dumnezeu, din veac, sa se obtina mantuirea. Astfel proorocia lui Isaia prezice amanuntit patimile Domnului, asemanand pe Mantuitorul cu un miel dus la injunghiere si cu o oaie, care nu-si deschide gura impotriva celui ce o tunde (Isaia 53, 4-7). Mantuitorul Insusi spune despre Sine ca n-a venit in lume ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi (Matei 20, 28).  Iar la Cina cea de taina zice ca, trupul Sau se frange si sangele Sau se varsa pentru multi, spre iertarea pacatelor (Matei 26, 27-28).

            Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa cea adevarata, pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost, in acelasi timp, si jertfa adevarata, si preotul care a adus-o, castigand de fapt mantuirea omului. “Iar Hristos venind Arhiereu bunatatilor viitoare, nu prin sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau a intrat El o data pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor, si a dobandit o vesnica rascumparare. Ca de vreme ce sangele taurilor si al tapilor si cenusa de junince, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatirea trupului, cu cat mai vartos sangele lui Hristos, Care prin Duhul cel vesnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fara de prihana, va curati cugetul nostru de faptele cele moarte ca sa slujiti Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11-14).

a) Jertfa Mantuitorului a fost adusa cu voia Sa, El alegand sa fie rastignit pecruce din mai multe motive:

- ca sa moara inaltat spre cer, dar cu privirea si cu bratele deschise spre lume,aratand ca Se aduce jertfa Tatalui, dar cu iubire fata de lume;

- ca sa moara cu incetul si deci ca patima Lui, rabdata fara cartire, sa fie mai indelungata, pentru a arata ca incalcarile legilor dumnezeiesti se platesc, iar pacatele lumii se spala cu ispasiri dureroase, dupa masura greselii;

- ca sa se arate pana unde coborase ticalosia omului, incat a fost in stare sa socoteasca pe Cel ce era bunatatea intrupata ca pe cel mai rau, incat a fost in stare sa se sminteasca de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Daca pacatul e neascultare de Dumnezeu si lucrare impotriva Lui, rastignirea lui Iisus Hristos de catre oameni, fiind cea mai dusmanoasa fapta impotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozava fapta a pacatului din om. Chiar prin aceasta decadere a omului s-a aratat totodata si dreptatea pedepsei lui Dumnezeu asupra noastra;

- ca sa se arate, pe de o parte, cat de mare a fost smerenia lui Dumnezeu, El suferind moartea cea mai rusinoasa, la care erau osanditi cei mai mari talhari,iar pe de alta parte, nemarginita Sa iubire fata de om, Care a spalat pacatele noastre tocmai in clipa cand noi ni le aratam in fapta cea mai ticaloasa.  Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au intalnit cea mai urata fapta a pacatului omenesc cu cea mai mare fapta a iubirii Domnului, crucea fiind altarul pe care iubirea dumnezeiasca a ars pacatul.

b) Jertfa Mantuitorului a fost reala, adica Fiul lui Dumnezeu, fiind si om adevarat, a simtit durerea loviturilor, a incoronarii cu spini, a pironirii pe cruce, a impungerii cu sulita in coasta, etc. Dar numai firea Lui omeneasca a simtit durerea si a gustat moartea, caci firea dumnezeiasca nu poate patimi, nici muri, cu toate ca a fost nedespartita de cea omeneasca atat in timpul patimilor, cat si al mortii.

           c) Jertfa Domnului este universala, adica El s-a jertfit pentru intreaga omenire din toate timpurile si prin patimile Sale se pot spala pacatele tuturor oamenilor.  Daca totusi nu toti oamenii se mantuiesc, vina este a lor, caci nu vor sa faca cele ce se cer pentru mantuire.  Adica sa creada ca Hristos este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu si sa implineasca ceea ce a invatat El, adeverind aceasta credinta prin primirea tainei Sfantului Botez si prin savarsirea de fapte bune. Oamenii care au trait inainte de Iisus Hristos, s-au mantuit numai prin credinta in venirea Lui si prin faptele bune ce au facut, pe temeiul acestei credinte.

d) Jertfa lui Hristos este prisositoare, adica prin patimile si moartea Sa, El nu numai ca a sters vina si a distrus urmările pacatului stramosesc, impacand pe om cu Dumnezeu, ci a facut posibila iertarea pacatelor celor ce cer ajutorul si milostivirea Sa prin mijlocirea Bisericii.

Chiar daca Crucea a fost la unele popoare din vechime o unealta de tortura rusinoasa si dureroasa pentru sclavi si pentru criminali, fiindca pe ea s-a rastignit Domnul nostru Iisus Hristos, crestinii o socotesc ca un lucru de mare cinste. - Mantuitorul nu se rusineaza de Crucea Sa, caci ea este fapta cea mai inalta a iubirii Sale fata de noi. Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai inalta jertfa si orice altar trebuie cinstit (les. 29, 37). Prin ea ne-a sters pacatele si prin faptul ca ne-o aminteste ne castiga iubirea noastra fata de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie ca Si-a varsat sangele pentru noi si ne indeamna sa ne amintim de moartea Lui, se intelege de moartea pe cruce. “Ca de cate ori veti manca painea aceasta si veti bea paharul acesta, moartea Domnului vestiti pana cand va veni” (I Cor. 11, 26).
- Domnul a imbratisat Crucea cu iubire, prin Cruce inaltandu-se Iisus Hristos la marire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17,1)

- Crucea arata rusinea noastra, nu a Domnului; gandul la ea ne face sa ne rusinam si sa ne caim de pacatele noastre si sa luptam impotriva lor, imbratisand si noi Crucea cum a imbratisat-o Domnul.

- Crucea a devenit “semnul Fiului Omului”, Ea se va arata pe cer impreuna cu El (Matei 24, 30), cand va veni sa judece lumea, ca sa rusineze pe cei ce nu s-au cait si nu au primit iubirea Lui cat au vietuit in lume.

- Crucea inseamna, pe de o parte, dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit pacatele pe cruce, iar pe de alta parte, iubirea fata de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care a omorat pacatele oamenilor.

- Mantuitorul insusi spune: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba in primul rand de crucea din suflet, ca lupta impotriva placerilor, a pacatelor, ca purtare a ostenelilor si necazurilor, dar lupta si necazurile le poarta omul gandindu-se la Crucea lui Hristos, prin care El a biruit pacatul.

- Crucea este mijlocul prin care Dumnezeu ne-a impacat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despartea de Dumnezeu, locul pe care au fost infrante duhurile rele, focul in care a fost ars zapisul lor impotriva noastra. . Crucea e locul impacarii noastre cu Dumnezeu si, de cate ori facem semnul crucii si ne gandim la ea cu credinta, aratam ca primim aceasta impacare.

- Crucea e semnul care apara pe cei ce-l au in frunte (lez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care pastreaza nevatamati pe cei ce o au intiparita pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4).  Crucea alunga puterea diavolului, deosebeste pe crestini de necrestini si de eretici si este forma vazuta a inchinarii noastre catre Dumnezeu.  Sf. Apostol Pavel se lauda cu Crucea Domnului si o socoteste puterea lui Dumnezeu: “Cuvantul Crucii celor pieritori nebunie este, iar noua, celor care ne mantuim, puterea lui Dumnezeu este” (I Cor. 1,18). Si iarasi: ,,Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume!” (Gal. 6, 14).