Clasa a XII-a. Rugăciunile Bisericii pentru cei morţi

Biserica învaţă că oamenii care au murit cu păcate uşoare nespovedite, sau cei care s-au pocăit şi au murit împăcaţi cu Dumnezeu şi cu nădejdea mântuirii, chiar dacă după judecata particulară au fost trimişi în iad, nu sunt cu totul pierduţi, ci, prin rugăciuni şi fapte de milostenie făcute pentru sufletele lor, Bunul Dumnezeu poate să-i ierte pe aceştia şi să-i scoată din chinurile iadului.

După moartea omului, doar trupul lui se întoarce în pământ, căci sufletul, fiind de la Dumnezeu, se întoarce la El (Eccl. 12, 7). Acolo, sufletul omului este conştient, păstrându-şi toate însuşirile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu.

La judecata particulară, sentinţa pronunţată, adică câştigarea raiului sau alungarea în iad, nu este definitivă, starea sufletelor putându-se schimba, în sensul că cele din iad, prin rugăciunile şi milostenia celor vii, pot fi duse în rai. Acest lucru este posibil prin faptul că Biserica, Trupul lui Hristos, nu-i cuprinde doar pe cei de pe pământ, ci şi pe cei adormiţi, între aceştia fiind o neîncetată legătură, Biserica luptătoare rugându-se pentru Biserica triumfătoare şi invers: Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem (Rom. 14, 8).

Rugăciunea Bisericii este cu atât mai mult ascultată de Dumnezeu (Mc. 11, 24), întrucât în rugăciunea ei se adaugă şi mijlocirile sfinţilor şi îngerilor din cer, în frunte cu Preasfânta Fecioara Măria.

Practica aceasta a Bisericii se argumentează atât pe dovezi scripturistice, dar şi ale Sfinţilor Părinţi. Astfel, în Vechiul Testament, citim că Iuda Macabeul hotărăşte să se aducă jertfe pentru iertarea păcatelor iudeilor care au murit în lupta contra duşmanilor, iar mai înainte de aceasta s-au închinat idolilor (II Mac. 12, 43-46). Iar în Noul Testament aflăm că: toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi (Mt. 21, 22). Sfântul Chirii al Ierusalimului (sec. IV) spunea: Noi ne rugăm... pentru toţi cei mutaţi mai înainte de noi, crezând că le este foarte de folos sufletelor pentru care se face rugăciunea..., iar Tertulian (sec. II-III), asemenea: Noi facem rugăciuni pentru cei morţi în fiecare an în ziua morţii lor.

             Ierurgiile de după înmormântare

Grija noastră pentru cei morţi se arată prin rugăciunile şi slujbele rânduite de Biserică pentru pomenirea lor după înmormântare. Trebuie să pomenim întotdeauna pe cei morţi şi să ne rugăm pentru ei, atât în rugăciunile noastre personale de fiecare zi, cât şi prin slujbele şi rânduielile aşezate de Biserică pentru aceasta, la soroacele sau datele rânduite. Soroacele de pomenire şi rugăciune pentru morţi sunt următoarele:

La trei zile după moarte, când se face slujbă în cinstea Sfintei Treimi şi în amintirea învierii celei de a treia zi a Mântuitorului, Care S-a făcut pârgă învierii celor adormiţi;

La 9 zile după moarte, pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al IX-lea, când Mântuitorul pe cruce a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm ca şi morţii să-1 dobândească;

La 40 de zile după moarte, în amintirea înălţării la cer a Mântuitorului Hristos, pentru ca sufletul celui adormit să se înalţe şi el la cer. Se fac apoi pomeniri la 3, 6, 9 luni şi la un an după moarte, în cinstea şi slava Sfintei Treimi şi după obiceiul vechi al creştinilor care în fiecare an se adunau la mormintele mucenicilor, socotind ziua morţii lor ca ziua de naştere a lor pentru viaţa de dincolo. După 7 ani se socoteşte că trupul s-a dezlegat cu totul de cele pământeşti. în mănăstiri, este obiceiul ca după acest soroc, osemintele să fie adunate şi să fie depuse în criptă sau osuar. Termenul de 7 ani, când se face ultima pomenire, simbolizează cele 7 zile ale facerii lumii.

Slujba care se face pentru pomenirea şi iertarea morţilor după înmormântare se numeşte parastas, care înseamnă „a se înfăţişa înaintea cuiva", „a mijloci" - deci este o rugăciune de mijlocire pentru morţi. Ca rânduială de slujbă, parastasul este o prescurtare a slujbei înmormântării. Partea principală o alcătuiesc rugăciunile de dezlegare şi de iertare, citite de preot, urmate apoi de cântarea „Veşnica pomenire". Parastasul se oficiază în biserică, după slujba Sfintei Liturghii şi apoi se merge la mormânt cu colivă, lumânări şi vin, din care se toarnă peste mormântul celui răposat. Coliva făcută din mii de boabe de grâu fiert simbolizează unirea tainică dintre toţi membrii Bisericii. Boabele de grâu înseamnă şi credinţa omului în nemurire şi înviere: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să dea rod trebuie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa, trupul omenesc se îngroapă şi trebuie să putrezească pentru a învia apoi în nestricăciune (In. 12,24; I Cor. 15,37 şi 42); Vinul, format din mii de bobite simbolizează aceeaşi unitate; Lumânările reprezintă lumina credinţei şi a faptelor bune de care are nevoie cel răposat pentru a se uni cu Hristosj.

O altă rânduială a slujbei parastasului este panihida, care se oficiază atât în răstimpul dintre moartea şi înmormântarea cuiva, cât şi după înmormântare, la diferite răstimpuri de la moarte, iar în mănăstiri se face în fiecare vineri seara sau sâmbătă dimineaţa pentru pomenirea de obşte a tuturor morţilor. Se mai obişnuieşte să se facă pentru morţi şi „Sărindarul", care înseamnă 40 de pomeniri la 40 de liturghii consecutive.

Biserica Ortodoxă Română îşi cinsteşte eroii neamului în ziua înălţării Domnului, aceştia fiind pomeniţi ca adevăraţi mucenici ce s-au jertfit pentru ţară şi credinţa lor. Pentru toţi cei adormiţi întru Domnul, Biserica noastră a stabilit zile de pomenire şi în zilele de sâmbătă numite în popor „sâmbetele moşilor" (de toamnă, de iarnă). în zilele de sâmbătă din Postul Mare, cu excepţia sâmbetei dinaintea învierii Domnului, Biserica şi creştinii pomenesc pe toţi cei adormiţi şi se roagă lui Dumnezeu pentru a fi milostiv cu ei. Slujbele de pomenire, rugăciunile pentru cei morţi, milosteniile făcute în numele lor fac parte din datoria fiecărui creştin faţă de înaintaşi şi faţă de cei dragi care au murit şi au nevoie de rugăciunile celor vii de pe pământ, pentru mântuire şi odihnă veşnică.